Uneori mă întreb dacă nu cumva suntem toți niște personaje secundare în propria viață. Mergem pe aceleași străzi, cumpărăm aceeași cafea și salutăm aceiași oameni, fără să observăm că decorul se schimbă subtil în jurul nostru. Este o siguranță falsă în rutină, un fel de somn pe picioare care ne păzește de întrebările care contează cu adevărat.
Ieri am văzut un bărbat care stătea pe o bancă și citea un ziar vechi de ceva timp. Nu părea pierdut și nici nebun. Părea singurul om care știa exact unde se află, în timp ce restul lumii grăbea pasul spre un viitor care arată exact ca ieri. Mi-am dat seama că ne este frică de liniște pentru că în liniște începem să auzim cât de goale sunt cuvintele pe care le folosim zilnic. Ne umplem timpul cu zgomot și notificări doar ca să nu fim nevoiți să ne privim în oglindă și să nu recunoaștem pe nimeni acolo.
Mi-ar plăcea să știu: dacă mâine s-ar opri tot mecanismul ăsta și nimeni nu v-ar mai spune ce să fiți, cine ați rămâne? Rămâneți cu ideile altora sau aveți ceva care vă aparține în totalitate, fără să fie împrumutat din cărți sau din postări pe internet?
Am observat că am devenit experți în a ne camufla regretele sub formă de experiență de viață. Vorbim despre greșeli ca și cum ar fi fost niște lecții planificate, când de fapt au fost doar momente de lașitate sau de neatenție. Ne amăgim singuri cu ideea că totul are un sens, când poate singurul sens este cel pe care avem curajul să îl inventăm noi, în ciuda evidențelor.
Este fascinant cum căutăm validarea unor străini pentru niște vieți pe care noi înșine nu le mai suportăm. Postăm fragmente poleite și așteptăm o confirmare că suntem fericiți, de parcă am avea nevoie de un juriu care să ne dea nota de trecere la finalul zilei. Adevărul este că cele mai importante momente sunt cele care nu pot fi fotografiate și care, probabil, ar părea banale pentru oricine altcineva.
Voi pentru cine trăiți momentele care contează? Există ceva în viața voastră care nu este de vânzare și care nu are nevoie de un “like” ca să existe? Sau am ajuns cu toții niște exponate într-un muzeu al aparențelor, unde singurul lucru real este praful de pe rame?
Pentru mine, momentele care contează cu adevărat sunt cele care nu se văd: plimbările lungi și timpul meu cu cărțile. Există în viața mea o persoană care nu are nevoie de un “like” ca să fie importantă și clipe care sunt frumoase tocmai pentru că rămân doar ale mele.