Dacă le povestești copiilor de azi că plecai dimineața din casă fără telefon și nu știa nimeni unde ești până seara, se uită la tine de parcă le zici povești din filme SF.
Pentru noi era ceva normal. Mâncai repede o felie de pâine, îți puneai cheia la gât pe un șiret sau pe un șnur și ieșeai pe ușă. Din momentul ăla, tot cartierul era al tău.
Coborai în fața blocului, te așezai pe bordură și în cinci minute apărea cineva cu mingea sub braț sau auzeai o voce de la etajul patru: “Ieși afară?”. Fără grupuri pe WhatsApp, fără ore fixe, fără confirmări date din timp. Ne adunam pe bordură și plecam direct.
Nu știam nici noi unde ajungem. Ba băteam mingea pe beton până ne gonea vreun vecin că facem zgomot, ba ne urcam prin copaci după corcodușe ori o luam pe străzi pe unde nu mai călcasem.
Ai noștri n-aveau GPS, locație pe telefon sau aplicații de control parental. Și nici nu intrau în panică din minut în minut. Dacă nu venea vreun vecin furios la ușă să le spună că ai spart un geam cu mingea, însemna că ești bine mersi.
Aveai o singură regulă de urmat, dar aia era sfântă: să fii în casă când se face întuneric sau când auzeai strigat numele de la balcon. Vocea mamei se auzea la trei străzi distanță și știai direct că s-a terminat ziua de joacă. Nu exista „mai stau cinci minute” ori negociere prin mesaje.
Te juleai la genunchi ori cădeai de pe bicicletă, dar te ridicai singur și mergeai mai departe. Dacă se strica lanțul sau făceai pană, o reparam cum puteai, cu ce găseai prin beci sau cu ajutorul celorlalți.
Nu zic că era mai bine atunci ori că lumea de azi nu e mai sigură. E normal să fii mai atent. Dar parca am pierdut libertatea aia simplă, curată. Plecai dimineața fără niciun plan și te întorceai seara rupt de oboseală, murdar și cu genunchii juliți, dar cu câte o poveste pentru fiecare zi.
Azi vezi copii pe aceeași bancă trimițându-și clipuri pe telefon de la un metru distanță, în timp ce noi aruncam cu pietre în doze ori strigam cât ne ținea gura.
N-aveam mare lucru atunci, dar când ieșeam pe ușă simțeam că tot cartierul e al nostru.
Leave a Reply