Nu cred că bunul-simț a dispărut așa, dintr-o dată. Doar nu s-au trezit oamenii într-o dimineață și au zis gata, de azi ne băgăm picioarele și nu ne mai pasă de nimeni. A fost o chestie lentă, s-a dus puțin câte puțin, de nici n-am băgat de seamă.
Îl vezi în toate fazele astea mărunte de zi cu zi, la ăla care intră în magazin și-ți trântește ușa-n nas deși ești la doi pași în spatele lui, la cel care zbiară pe speaker în autobuz de parcă e singur în vehicul sau la cel care-și abandonează căruciorul de cumpărături în mijlocul drumului și pleacă după iaurt, fără să-i pese că blochează toată lumea.
Sunt mărunțișuri, dar când le aduni pe toate, vezi exact ce fel de oameni am ajuns.
Vezi peste tot inși care fac urât dacă nu-i tratezi cu mănuși, dar ei te calcă în picioare fără nicio problemă. Vor doar să primească, să fie ascultați, dar când e vorba să facă ei un minim efort pentru altul, deodată nu mai au timp. Bunul-simț a ajuns așa, o chestie pe care o pretindem doar de la alții, dar la noi uităm să ne uităm.
Partea cea mai tare e că rămânem uimiți când dăm peste un om politicos. Dacă îți ține cineva ușa, ești la un pas să-i mulțumești de trei ori. Dacă te dă cineva la o parte din greșeală pe stradă și își cere scuze, te uiți la el o secundă de parcă a picat din lună. Nu că ar fi făcut cine știe ce minune, ci pentru că nu mai ești obișnuit cu așa ceva.
Când eram puști, nu-ți făcea nimeni capul calendar cu lecții de bune maniere. N-aveam cursuri sau chestii de genul. Învățai din casă, din mers: ziceai bună ziua când intrai undeva, spuneai mersi, nu aruncai mizerii pe stradă și te ridicai dracului de pe scaun când urca o bătrână. Așa vedeai la tine în casă, așa făceai și tu.
Azi unii au impresia că nesimțirea înseamnă “să fii direct”. Îți trântește câte una de te lasă mască, iar dacă comentezi, ridică din umeri și zice că asta e, el spune lucrurilor pe nume. Păi nu, ești doar prost crescut. Poți să spui adevărul și fără să fii mârlan, la fel cum faptul că ai o părere nu înseamnă că trebuie să le-o torni tuturor pe gât.
Iar pe net suntem toți zmei. Aruncăm cu jigniri pe care nu le-am zice neam față în față, înjurăm oameni pe care nu-i cunoaștem și ne certăm pe niște prostii pe care le uităm până mâine. După care ieșim din casă și ne plângem că e lumea rea și agresivă.
Bunul-simț nu înseamnă să taci ca fraierul sau să fii bleg. Înseamnă doar să nu fii atât de plin de tine încât să crezi că ești singur pe stradă. Să nu te lăfăi pe două scaune în mașina de transport, să nu urli la telefon și să nu lași mizerie în urmă pe principiul că oricum e cineva plătit să strângă după tine.
Chestii banale, dar din ele se leagă o lume normală.
Îl mai vezi totuși, nu s-a curățat de tot. Mai vezi bun-simț la câte un șofer care oprește să te lase deși n-are trecere, la vreun puști care-și strânge singur tava de pe masă sau la vreo casieriță care încă mai găsește resurse să-ți zâmbească deși e ruptă de oboseală.
Asta e damblaua mare, am ajuns să privim un simplu «săru mâna» ca pe o mare favoare. De parcă ar costa ceva să nu fii nesimțit.
Leave a Reply