Nu a fost un moment clar. Nu a fost o ceartă, nu a fost o despărțire. N-a trântit nimeni ușa. Doar s-a făcut liniște, din ce în ce mai des.
La început erau mesaje fără motiv. Întrebări puse din curiozitate reală. Timp găsit chiar și când nu era. Apoi au apărut pauzele. Explicațiile scurte. „Vorbim mai târziu” spus fără grabă.
Nu te-a ignorat direct. Ar fi fost prea simplu. A rămas acolo, suficient cât să nu pleci. Dar niciodată cât să simți că mai contezi cu adevărat.
Ai început să ajustezi. Să nu mai scrii primul. Să nu mai întrebi. Să nu mai insiști. Ai numit asta „maturitate”. De fapt, era doar începutul sfârșitului.
Interesul nu dispare zgomotos. Nu te avertizează. Se retrage încet, politicos, până când devine normal să nu mai fie.
Și într-o dimineață îți dai seama că nu mai aștepți nimic. Nici răspuns, nici explicații. Doar confirmarea că, fără să-ți spună nimeni, lucrurile s-au încheiat.
Nu te-a pierdut nimeni. Nu s-a rupt nimic brusc.
Doar a murit interesul. Și, o vreme, ai încercat să-l ții în viață singur.