In fiecare zi trec pe langa aceiasi oameni. Casierul de la magazin. Omul care plimba acelasi caine. Vecinul care pare mereu grabit.
Nu le stiu povestile.
Poate unul tocmai s-a indragostit. Poate altul a primit o veste grea. Poate cineva incearca pur si simplu sa treaca de ziua de azi.
E ciudat cat de multe vieti atingem fara sa le cunoastem. Si cat de multe ne ating pe noi fara sa realizam.
Traim intr-un mecanism urban urias, unde destinele ni se intersecteaza in fiecare zi fara sa se intalneasca cu adevarat. Mergem pe aceleasi strazi, cumparam din aceleasi magazine, asteptam la aceleasi semafoare si ne limitam interactiunile la un salut grabit, un zambet politicos sau un schimb mecanic de bonuri si rest.
Am ajuns sa privim oamenii din jur ca pe simple elemente de decor, figuranti in filmul propriei noastre vieti. Uitam ca fiecare dintre ei este personajul principal intr-o poveste la fel de complexa, de incurcata si de importanta pentru el cum este a noastra pentru noi.
Este, intr-un fel, o forma de orbire sociala pe care ne-am dezvoltat-o ca sa facem fata zgomotului lumii. Daca am absorbi fiecare emotie, fiecare drama si fiecare bucurie a celor pe care ii intalnim, probabil am fi coplesiti inainte de pranz.
Asa ca vedem doar casierul morocanos, nu si faptul ca poate acasa il asteapta probleme pe care nu le-ar dori nimanui. Vedem vecinul grabit care nu tine usa la lift, fara sa ne gandim ca poate alearga spre spital sau spre o veste pe care nu si-a dorit-o. Vedem doar suprafata si ne grabim sa judecam ceea ce nu intelegem.
Partea frumoasa este ca aceasta constientizare schimba felul in care privesti oamenii. Cand intelegi ca fiecare poarta cu el un univers intreg, devine mai greu sa fii agresiv, sa jignesti gratuit sau sa transformi orice interactiune intr-un conflict.
Poate ca un gest mic, o vorba buna sau o urma de rabdare valoreaza mai mult decat ne imaginam. Poate ca pentru strainul de langa noi reprezinta exact lucrul de care avea nevoie pentru a trece peste ziua aceea.
Pana la urma, suntem mai conectati decat credem. Ne influentam reciproc prin lucruri marunte, prin tonul unei voci, printr-un zambet sau prin simplul fapt ca alegem sa fim mai ingaduitori. Chiar si atunci cand ramanem niste anonimi care impart pentru cateva minute aceeasi banca in parc, acelasi autobuz sau acelasi colt de strada.
Dacă tot ne intersectăm pe stradă fără să ne cunoaștem luptele, de ce să nu transformăm această atingere fugară în ceva bun? Un zâmbet oferit din suflet sau un salut cald nu ne costă nimic, dar au puterea uriașă de a reseta starea unui om posomorât. Pentru noi e un simplu moment, dar pentru persoana respectivă poate fi exact doza de speranță de care avea nevoie în acea zi. Cred că asta e adevărata magie urbană: să fim buni fără un motiv anume.
Eiii, dar nu țineți minte? de dimineață… ne-am întâlnit chiar în colțul străzii?! Am crezut ca zâmbetul a fost pentru mine… un zâmbet cât salutul pe zece zile: discret, catifelat… și privirea? fracțiunea de secundă?… pentru mine a ținut cât toată ziua! Am absorbit emoția din clipa de la colțul străzii și am consumat-o picătură cu picătură!
Mulțumesc pentru „doza de speranță”, ne vedem…