Dacă m-ai fi întrebat acum câțiva ani, ți-aș fi spus că e imposibil așa ceva. Cum să stai lângă unul care te face să suferi, să aștepți ca un fraier un mesaj de la un om care te ignoră zile întregi sau să-i tot găsești scuze când te dezamăgește?
Apoi am început să mă uit mai atent la oamenii din jur și am observat o chestie ciudată.
Foarte puțini rămân într-o relație pentru că le place să fie călcați în picioare. Nimeni nu caută suferința de dragul ei. Oamenii rămân de fapt pentru că își aduc aminte de omul de la început, care era atent, râdea la aceleași glume, trimitea câte un mesaj fără motiv și părea sincer.
Fără să-și dea seama, ajung să trăiască mai mult din amintiri decât din ce se întâmplă azi.
Fiecare gest mic și frumos devine o dovadă că “încă mai e ceva acolo”. O zi bună șterge pe moment zece zile proaste, iar apoi ciclul o ia de la capăt, o ceartă, o împăcare, o promisiune, o dezamăgire și iar o promisiune.
Partea cea mai rea e că omul care te tratează prost nu o face 24 din 24. Dacă ar fi un ticălos în fiecare secundă, probabil ai pleca dracului imediat. Dar din când în când e exact persoana de care te-ai îndrăgostit: te ține de mână, îți spune ce vrei să auzi, e drăguț. Și atunci îți pui singur placa “Vezi? Poate totuși se schimbă”.
E o diferență uriașă aici, de cele mai multe ori nu mai stai pentru ce primești în prezent, ci pentru ce speri că o să mai primești cândva.
Am văzut oameni care justificau absolut orice: că e stresat, că a avut o copilărie grea, că nu știe el să își arate sentimentele. O fi adevărat, nu zic nu, dar niciuna din scuzele astea nu schimbă felul în care te simți tu la sfârșitul zilei.
E o întrebare pe care ne-o punem mult prea rar. Nu “Mă iubește?”, ci “Cum dracului mă simt eu lângă omul ăsta?”.
Râzi mai des sau mai rar decât înainte? Ești liniștit sau stai mereu în alertă? Poți să spui ce ai pe suflet sau îți măsori fiecare cuvânt doar ca să nu iasă scandal? Ai tihnă sau trăiești dintr-o împăcare în alta? Pentru că iubirea nu e doar ce simți tu pentru celălalt, ci și ce scoate celălalt din tine.
Mai e o treabă interesantă: unii se obișnuiesc atât de tare cu relațiile cu scandal, încât liniștea li se pare plictisitoare. Dacă nu e dramă, gelozie, certuri sau împăcări din alea cu spectacol, au impresia că nu e iubire. Când de fapt le lipsește doar haosul cu care s-au învățat.
De asta plecăm atât de greu. Nu că n-am vedea ce se întâmplă, ci pentru că ne e dracului de greu să dăm la o parte omul pe care ni l-am desenat noi în minte, ăla de la început sau ăla pe care sperăm să-l educăm într-o zi.
Doar că relațiile nu se țin cu speranțe și promisiuni, ci cu ce se întâmplă azi la masă. Cu felul în care ești privit, ascultat, respectat și iubit. Dacă trebuie să cauți motive cu lumânarea ca să mai rămâi o lună, răspunsul îl știi deja. Doar că ți-e frică să-l accepți.
Cea mai grea despărțire nu e de omul din fața ta, ci de imaginea pe care ți-ai făcut-o despre el în cap. Și până nu renunți la proiecția aia, o să tot stai să aștepți să se schimbe ceva.
Spoiler: de cele mai multe ori nu se schimbă nimic.
Leave a Reply