Orgoliul are o reputație proastă. Când auzim cuvântul ăsta, ne gândim direct la oameni încăpățânați, care vor să aibă mereu ultimul cuvânt, nu-și cer scuze și nu fac neam primul pas.
Doar că, dacă stai un pic să-i privești mai atent, observi o chestie, mulți dintre cei pe care îi credem orgolioși nu sunt deloc atât de siguri pe ei pe cât vor să pară. Sunt doar speriați de moarte.
Au învățat pe pielea lor ce înseamnă să te deschizi prea repede și să-ți iei o palmă, ori să faci primul pas și să rămâi ca fraierul cu mâna întinsă. Au văzut cum vulnerabilitatea lor a fost folosită mai târziu împotriva lor.
Așa că aleg varianta aparent sigură: tac, nu dau niciun semn, nu cer explicații și nu scot un “îmi pare rău” pe gură, chiar dacă știu bine că ar trebui.
Din afară pare orgoliu, dar pe interior e doar frica de refuz, de penibil ori de încă o dezamăgire.
Am văzut oameni care au pierdut relații nu pentru că nu se iubeau, ci pentru că fiecare aștepta ca celălalt să facă prima mișcare. Trece o zi, trece o săptămână sau o lună, iar cu fiecare zi devine tot mai greu să trimiți un simplu mesaj. Nu că n-ai mai avea ce să-i spui, ci pentru că orgoliul crește direct proporțional cu tăcerea.
La început îți spui că “lasă să scrie el”, după câteva zile te gândești că e deja ciudat să mai dai un semn, iar după o lună îți bagi picioarele și zici că nu mai are rost. Și uite așa, doi oameni care poate își doreau exact același lucru ajung să nu-și mai vorbească niciodată. Nu că nu le-ar păsa, ci pentru că niciunul n-a vrut să pară mai fraier sau mai vulnerabil.
Mai e un tip de orgoliu despre care vorbim mai rar, cel al omului care refuză cu îndârjire să admită că a dat-o în bară. Nu că n-ar vedea greșeala, o vede clar, dar are impresia că dacă zice “am greșit” își pierde respectul, autoritatea sau imaginea. Când de fapt e exact invers. Un om care își recunoaște greșeala nu pare mai mic, ci pare mai matur.
Siguranța de sine nu înseamnă să câștigi fiecare meci din casă, ci să poți spune liniștit, fără să simți că se dărâmă lumea “Da, man, aici am greșit eu”.
Orgoliul nu se naște din putere, ci din nesiguranță. E un zid ridicat în jurul unui om care a fost lovit de câteva ori și a decis că nu mai lasă pe nimeni să se apropie. Problema e că zidul nu face selecție: îi ține afară pe cei care vor să-ți facă rău, dar îi ține la distanță și pe cei care vin cu gânduri bune.
De asta e orgoliul o mare mizerie, îți dă impresia că te protejează, iar pe moment chiar o face. Te scapă de un refuz, de o discuție stânjenitoare sau de un eșec. Dar pe termen lung te costă fix oamenii la care țineai: un prieten, o parteneră, cineva important.
Nu e nicio șmecherie în a nu ceda niciodată. Adevăratul curaj e să lași garda jos atunci când omul din fața ta chiar merită asta. E o diferență uriașă între demnitate și orgoliu, demnitatea te ține departe de cei care nu te respectă, în timp ce orgoliul te face să pierzi oameni care nu ți-au greșit cu nimic. Iar între cele două, de cele mai multe ori, e doar o singură propoziție pe care n-ai avut coaie să o spui la timp.
Leave a Reply