Cred că toți avem nevoie din când în când de o vorbă bună, să știm că suntem apreciați, că ce facem contează și că omul de lângă noi chiar ne iubește. Nu e absolut nimic greșit în asta.
Problema apare când toate chestiile astea nu mai sunt un simplu bonus, ci devin drogul fără de care nu mai poți să-ți duci ziua la capăt.
Am văzut oameni care, dacă nu primeau un mesaj dimineața, începeau direct cu filmele în cap, oare s-a întâmplat ceva, dacă nu mă mai iubește, oare cu ce am greșit? De fapt nu se schimbase absolut nimic. Doar că tăcerea dintre două mesaje devenea pentru ei o dovadă clară că urmează o nenorocire.
Alții au nevoie să li se spună mereu că sunt mișto, că sunt importanți, că sunt doriți. Nu o dată, nu din când în când, ci zi de zi. Iar dacă într-o dimineață vorbele alea întârzie, pică direct în depresie și îndoieli.
E o mare mizerie să-ți pui valoarea în mâna altuia, pentru că din clipa aia starea ta nu mai e a ta. Dacă te laudă cineva, ești în al nouălea cer. Dacă te ignoră sau îți răspunde mai rece, ți-a stricat toată ziua.
E obositor rău de tot. Și nu pentru cel din față, ci pentru tine. Ajungi să trăiești ca un dependent: dacă nu-ți dă cineva doza de atenție, crezi că nu mai valorezi doi bani.
Chestia e că ăștia care cer mereu validare nu-s neapărat oameni superficiali, ci mai degrabă oameni tocați de mici, care s-au îndoit mereu de ei. Au fost comparați cu alții, criticați, făcuți să creadă că trebuie să demonstreze ceva în fiecare secundă. Așa că, ajunși la maturitate, caută disperați la alții confirmarea pe care n-au primit-o când aveau nevoie.
Doar că nicio vorbă bună din afară nu ține la nesfârșit. Azi îți zice cineva ceva frumos, te simți bine o oră, dar mâine ai iar nevoie de confirmare. E o fântână fără fund: o potolești pe moment, dar nu scapi de sete.
De asta vezi oameni iubiți și apreciați de toți care tot nesiguri sunt. Nu pentru că ceilalți fac prea puțin, ci pentru că golul ăla din interior n-ai cum să-l umpli cu ce-ți dau alții de afară.
La un moment dat trebuie să te crezi și tu pe tine. Să poți să stai o zi întreagă fără să-ți scrie nimeni și să nu simți că ai scăzut ca om. Să faci o treabă bună fără să ceri aplauze și să intri într-o încăpere fără să cauți din priviri permisiunea că ai voie să fii acolo.
Iubirea și atenția celor din jur sunt super mișto, dar astea sunt doar bonusuri pe lângă ce e deja acolo, nu pot să-ți țină ele loc de încredere în tine. Dacă toată valoarea ta atârnă de cum reacționează alții, o să trăiești mereu cu frica că într-o zi n-o să te mai bată nimeni pe umăr. Iar dacă se întâmplă asta, nu înseamnă că ești mai puțin valoros, ci doar că e timpul să te uiți la tine prin ochii tăi, nu prin ai celor din jur.
Leave a Reply