Cu ceva timp în urmă am dat peste o tipă mitomană din naștere. Era genul ăla de persoană care, după o vreme, nu mai făcea nicio diferență între realitate și poveștile pe care și le inventa singură. Minciuna nu mai era o scuză de moment, devenise modul ei de a trăi. O femeie plină de secrete, unele probabil necunoscute chiar și de ea, iar dacă soțul chiar exista pe bune și nu era doar un personaj din filmele ei, cred că habar n-avea cu cine împarte casa.
După ce am terminat eu toată povestea cu ea, am aflat, bineînțeles, că s-a despărțit de bărbat și că el era de vină pentru absolut tot. Ciudat cum la unii oameni vinovatul e întotdeauna altcineva, iar ei rămân mereu victimele perfecte ale propriilor alegeri. Dar mă rog, nu despre asta vreau să vorbesc.
Ce m-a lăsat mască a fost altceva. Femeia asta era atât de toxică încât împrăștia venin peste tot pe unde trecea. Eu sunt un om calm de felul meu. Nu-mi place scandalul, nu-mi place să țip și n-am niciun chef să trăiesc cu nervii întinși la maxim. Dacă apare o problemă, prefer să o rezolvăm ca oamenii, nu să facem un război din ea.
Numai că ea avea un talent incredibil, putea să transforme o discuție banală despre vreme într-o ceartă de două ore. Găsea motive de scandal și unde nu existau. Dacă tăceai, nu era bine. Dacă-i răspundeai, ieșea scandal. Iar dacă, Doamne ferește, aveai dreptate, era dezastru total.
La un moment dat m-am speriat de mine. Am observat că începusem să reacționez ca ea, vorbeam tăios, n-aveam răbdare, căutam intenții ascunse unde nu era nimic și ajunsesem să mă consum pentru toate prostiile care, cu câteva luni înainte, nici nu mă interesau.
Atunci mi-am dat seama de o treabă, caracterul nu ți se schimbă așa, peste noapte, dar apucăturile le iei de la altul fără să-ți dai seama. Stai suficient timp lângă un om toxic și, fără să vrei, începi să folosești aceleași arme. N-ajungi tu vreun nesimțit dintr-o dată, ci doar intri pe modul de supraviețuire. Când în casă se vorbește doar prin scandal, ajungi să vorbești și tu aceeași limbă doar ca să faci față.
Culmea e că scăparea n-a venit din vreo carte și nici din vreun discurs deștept, ci prin alt om. Chiar în ultima lună, înainte să punem punct de tot, am cunoscut pe cineva complet diferit. Un om calm, așezat, care nu ridica tonul, nu făcea filme din orice cuvânt și nu căuta scandal din reflex. La început mi se părea dubios rău. Eram atât de învățat cu scandalul încât liniștea mi se părea o capcană.
Mi-a luat ceva timp să prind ideea că problema nu era la omul cel nou din fața mea, ci la mine, eu încă purtam în mine mizeria celeilalte. Răspundeam defensiv, mă așteptam să fiu atacat din senin și căutam nod în papură la gesturi simple. Abia atunci am văzut cât de adânc poate să-ți intre un om toxic sub piele.
În timp, am revenit la mine. Nu că m-ar fi schimbat cineva, ci pentru că, în sfârșit, eram lângă un om care nu mă obliga să stau cu scutul ridicat 24 din 24. Și atunci am înțeles că liniștea nu e plictisitoare neam. Liniștea e un lux pe care îl înțelegi abia după ce ai trăit prea mult în balamuc.
Acum mai râd când îmi aduc aminte de perioada aia, dar atunci numai de râs nu-mi ardea. Mi-a luat ceva să-mi revin din toată faza asta. Marea mizerie cu oamenii toxici e că nu vin să-ți tragă una în cap și gata, că așa te-ai prinde imediat. Te toacă mărunt, zi de zi, până când într-o dimineață te uiți în oglindă și te întrebi cine dracului e tipul din fața ta.
Leave a Reply