Am ajuns să trăim într-o perioadă în care lacrimile par să aibă automat dreptate. Cum plânge o femeie, cum sare cineva cu placa “Săracă de ea, sigur i-a făcut cineva vre’n căcat in traistă”.
Poate i-a făcut. Dar de multe ori, poate nu.
Lacrimile arată doar că omul trăiește o emoție, nu-ți spun automat cine are dreptate într-un conflict. O femeie poate să plângă pentru că a fost rănită pe bune sau pentru că a pierdut pe cineva drag. Dar la fel de bine poate să plângă pentru că a fost contrazisă, pentru că n-a obținut ce voia sau fiindcă a pierdut controlul asupra discuției.
Iar uneori, se folosește de lacrimi exact ca să întoarcă foaia. Dintr-odată nu mai vorbim despre ce a făcut ea, ci despre cât de rău suferă. Tu te simți automat vinovat, îți ceri scuze ca un fraier, abandonezi discuția, iar problema inițială dispare sub preș. Și uite așa, ea rămâne “victima”.
Asta nu înseamnă că lacrimile alea sunt mereu teatru ieftin. Aici e faza complicată, o persoană poate să plângă pe bune și, în același timp, să fie principalul vinovat pentru ce s-a întâmplat.
Poți să suferi sincer și totuși să greșești grav, la fel cum poți să fii rănit, dar să-i rănești și tu pe alții. Faptul că ai avut tu o viață mai grea nu te absolvă de vină când te porți ca un rahat cu cei din jur. Iar emoțiile tale intense nu-ți dau dreptul să-i joci pe degete pe alții.
Am observat că lumea e disperată să găsească vinovatul instant cum vede o femeie plângând. Dacă ea plânge, e clar, el a făcut ceva mizerabil. Dacă el încearcă să-și spună punctul de vedere, cică “se scuză”. Dacă zice că e rănit și el, cobește că “n-are empatie”. Și gata, un conflict banal devine un proces în care bărbatul e condamnat înainte să fie ascultat.
Mi se pare că ar trebui să ascultăm toată povestea înainte să ne alegem tabăra. Trebuie să nu mai încurcăm sensibilitatea cu nevinovăția și nici lacrimile cu adevărul. N-are rost să scoți automat femeia drept victimă absolută și pe bărbat drept un călău.
Sunt situații în care există victime și agresori pe bune. Dar de cele mai multe ori sunt doi oameni care s-au rănit reciproc, au greșit amândoi și niciunul nu e ușă de biserică. Doar că asta e greu de acceptat, pentru că nu mai ai un personaj bun și unul rău, ci doi oameni imperfecți care trebuie să-și deconteze greșelile.
Iar chestia asta începe cu o întrebare simplă “Băi, dar eu ce am făcut greșit în toată povestea asta?”. E o întrebare care te roade, dar te ajută mai mult decât zece minute de bocete, indignare și dat vina pe alții.
Leave a Reply