Ultimele zile de vara la tara aveau un gust ciudat, pe care nu l-am mai intalnit niciodata de atunci incoace.
Trageai cu dintii de fiecare ceas ca sa mai prinzi o bucata de libertate, dar in stomac aveai deja nodul ala rece, fiindca stiai ca se strange latul si vine plecarea.
Cu o saptamana inainte incepeai sa numeri invers. Mai sunt cinci zile, mai sunt trei, mai sunt doua. Si dintr-odata te trezeai in ultima dimineata.
Tot satul mirosea a pamant incins, a balegar, a iarba uscata si a fum de vreascuri. Ieseai descult din casa pe la sapte dimineata si te izbea racoarea aia curata, amestecata cu cotcodacitul gainilor si latratul lenes al cainilor de pe ulita. Cand trecea cate un tractor pe linie si ridica un nor gros de praf cat casa, ne aruncam direct in el ca niste descreierati. Ieseam de acolo tusind, plini de tarana pana la ochi, dar radeam cu gura pana la urechi. Nu ne trebuia niciun parc si nicio jucarie scumpa, aveam un sant, o minge sparta de cauciuc, o bicicletuta trantita in iarba si eram stapanii lumii.
Bunicul mesterea mereu ceva pe langa sopron, iar bunica nu mai iesea din bucatarie. Se auzeau cratitele pe plita, mirosea a paine rumenita si a lapte fiert. Oricat ii ziceai ca nu ti-e foame, iti trantea o farfurie plina in fata si zicea sa mananci tot, sa prinzi putere.
In ultimele doua zile incepeai sa te uiti la toate maruntisurile astea cu alti ochi. Te uitai la scartaitul portii, la nucul batran din fundul curtii, la cainele care dormea la umbra grajdului si parca incercai sa le bagi pe toate in cap, sa nu le uiti la bloc.
Seara dinaintea plecarii era cea mai grea. Nu ziceai nimic, ca doar erai baiat mare si nu dadea bine sa plangi, dar te invarteai pe langa gard si trageai de timp cat puteai. Te uitai la camera aia racoroasa cu peretii varuiti in alb, unde dormisei toata vara, si ti se parea ca daca nu-ti strangi hainele de pe scaun, poate mai pacalesti cumva ceasul si mai ramai o saptamana.
Iar dimineata venea masina la poarta. Bunica iti mai impingea in traista un borcan cu dulceata si niste mere de toamna, bunicul dadea mana cu tine barbateste si iti zicea sa fii cuminte, iar tu te urcai pe bancheta din spate si te uitai prin luneta cum se micsoreaza poarta, casa si batranii ramasi in drum.
Cand esti copil crezi ca doar s-a terminat o vacanta oarecare. N-ai de unde sa stii ca se scurgea de fapt o lume intreaga. N-aveai habar ca intr-o zi n-o sa mai ai unde sa deschizi poarta aia, ca nucul o sa se usuce, iar vocile batranilor din batatura o sa ramana doar niste ecouri intr-un cap de om mare, plin de griji si de rate.
Leave a Reply