Apare un moment în viață când înțelegi o treabă simplă… nu toți oamenii cărora le faci un bine știu ce să facă cu el.
Uneori ajuți pe cineva să se ridice si-l scoți din căcat. Îl asculți când e la pământ, îl susții când toți au dat bir cu fugiții, îi dai un sfat, îl recomanzi, îl împrumuți cu bani sau îi deschizi o ușă la care el nici nu visa. Și faci toate chestiile astea fără să ceri nimic în schimb, doar pentru că așa ești tu croit. Dacă poți să ajuți un om, de ce să n-o faci?
Apoi, într-o zi, observi o schimbare ciudată. Omul pe care l-ai tras după tine începe să se uită la tine altfel. Nu cu recunoștință, ci cu invidie și competiție. Ajuți un om să urce și, când ajunge suficient de sus, primul lui gând e să caute locul de unde să te împingă. Nu mai e bucuros că i-ai fost aproape, îl deranjează de moarte că tu ești încă deasupra lui.
Și de aici începe măsuratul, cine e mai tare, cine are mai mulți bani, cine e mai ascultat sau cine merită de fapt poziția aia. E trist rău să vezi cum omul pe care l-ai ridicat de jos abia așteaptă să te vadă la pământ. Pentru unii, recunoștința ține fix până încep să creadă că li se cuvine totul.
Dar mai e o trădare care arde și mai tare, cea a omului căruia i-ai s[us chestii pe care nu le știa nimeni. I-ai povestit despre fricile tale, despre ce greșeli ai făcut, despre relații sau despre fazele de care ți-e rușine. Ai crezut că vorbești cu un prieten în care poți să ai încredere.
Iar la prima ceartă, te trezești că toate chestiile alea au fost transformate în muniție. Secretul pe care i l-ai încredințat devine monedă de schimb, frica ta e folosită ca argument, confesiunea ajunge o glumă de prost gust, iar rana ta devine arma lui.
Abia atunci înțelegi o chestie banală, dacă îi deschizi cuiva ușa la casă, nu înseamnă că trebuie să-i dai și cheia. Deseori încurcăm faptul că petrecem timp cu cineva cu încrederea pe bune. Faptul că un om e mereu pe lângă tine nu înseamnă că te și respectă. Uneori te citește foarte bine și știe exact unde să dea ca să te doară cel mai tare.
Cea mai mare prostie ar fi să lași mizeriile altora să te schimbe pe tine. Să devii scârbă, să nu mai ajuți pe nimeni și să pleci de la ideea că toți oamenii sunt niște oportuniști. Lecția nu e să devii un câine, ci să fii mai atent cui îi faci bine. Bunătatea nu trebuie să vină la pachet cu naivitatea.
E bine să ajuți, dar fără să ajungi preșul altora sau banca de rezervă pentru toate javrele. Și mai ales, înveți să ajuți un om să se ridice fără să-i dai posibilitatea să te tragă și pe tine în prăpastie.
Pentru că da, sunt oameni care, după ce i-ai scos din căcat, abia așteaptă să te vadă pe tine murdar. Indivizi care îți folosesc secretele ca muniție și te lovesc exact acolo unde știu că te doare mai tare.
Nu trebuie să-ți pară rău că ai fost om și ai ajutat. Să-ți pară rău doar dacă, după prima făcătură, ai continuat să-i dai aceluiași individ acces la viața ta.
Să fii băiat bun e o chestie rară, dar încrederea nu se dă gratis. Până la urmă, chestiile tale de suflet se câștigă în timp, nu le pui pe tavă doar pentru că a stat cineva o vreme cu tine la povești.
Leave a Reply