Sinceritatea de dimineață

Există o diferență mică între “nu pot” și “nu vreau”.

Atât de mică încât, dacă nu ești atent, nici nu o mai vezi. Devine un reflex. Spune “nu pot” pentru că sună mai bine.

Pare responsabil, pare serios, pare chiar puțin tragic.

“Nu vreau” este mai incomod. Îl pune față în față cu el, nu cu situația. Adevărul este că de multe ori nu îl ține lipsa de timp.

Nu îl ține nici lipsa de energie.

Îl ține faptul că nu are chef să treacă prin disconfortul ăla mic… și sincer. Să dea un mesaj pe care l-a amânat.

Să înceapă ceva ce știe că nu o să iasă perfect.

Să spună un “nu” care ar fi trebuit spus de mult. Și atunci alege varianta elegantă: “nu pot azi”.

Care, culmea, merge de fiecare dată. Dimineața este momentul în care povestea asta devine cam transparentă.

Pentru că în liniștea aia de început, știe exact ce evită.

Nu tot. Doar lucrul ăla mic care contează mai mult decât restul. Nu trebuie să schimbe tot azi.

Nici nu are cum, dacă totul depinde de chef. Dar poate să aleagă un lucru.

Unul singur.

Și să fie sincer cu el. Să vadă dacă chiar nu poate…

sau doar nu vrea. Nu este o tragedie dacă nu vrea.

Doar că este mai corect să recunoască. Pentru că uneori ziua nu se blochează din lipsa de soluții.

Se blochează din lipsa de sinceritate. Și, surpriză, aia nu ține de vreme, de oameni sau de program.

Ține doar de el. Dar nu-i nimic.

Mai are cafeaua. Are timp. Are încă o dimineață. Și, dacă tot a ajuns până aici…

poate azi nu mai spune “nu pot” chiar la prima încercare.