Obisnuinta are acest talent perfid de a se deghiza in multumire. Te trezesti intr-o dimineata, iti bei cafeaua pe fuga, pleci spre acelasi birou pe acelasi traseu si te intorci seara intr-o casa unde totul functioneaza dupa reguli vechi, bine stabilite. Nu se intampla nimic dramatic, nu ai motive reale de plangere, facturile sunt platite, iar viata ta curge pe o linie dreapta, predictibila si confortabila. Totul pare in regula la o prima vedere, pe hartie. Se pare ca am atins idealul suprem al omului modern: o existenta liniara, optimizata perfect pentru a nu deranja pe nimeni, mai ales pe noi insine.
Insa, daca ai curajul sa opresti zgomotul de fundal pentru cateva secunde, ar trebui sa te intrebi mai des: “Traiesc asa cum imi doresc sau doar m-am obisnuit?” Exista o diferenta uriasa intre o viata aleasa in mod constient, zi de zi, si o viata acceptata din pura inertie, doar pentru ca este mai simplu sa continui pe drumul batatorit decat sa risti sa schimbi ceva. Ne impacam adesea cu relatii caldice din care a pierit demult bucuria, cu joburi sterile care ne ucid creativitatea si cu rutine obositoare, pur si simplu pentru ca necunoscutul de dincolo de ele ne sperie mai mult decat plafonarea din prezent. Este de-a dreptul remarcabil cum reusim sa numim maturitate frica paralizanta de a schimba un job plictisitor sau o relatie de convenienta.
Acceptam compromisul nu pentru ca ne aduce fericire, si pentru ca ne ofera o iluzie de siguranta. Ne convingem singuri ca asa este viata de adult, ca nu le poti avea pe toate si ca e mai bine sa te multumesti cu ce ai decat sa alergi dupa himere. Dar inertia nu este pace, si doar o anestezie lenta a dorintelor tale reale. Cand renunti sa iti mai pui intrebari de fond, te transformi incet dintr-un actor principal intr-un simplu pasager in propria existenta, trezindu-te dupa cativa ani cu regretul ca ai fost prea ocupat sa respecti o configuratie de siguranta, in loc sa iti traiesti cu adevarat timpul.
Leave a Reply