Am pus degetul pe rană și am observat că românul de tastatură are atenția unui pește de acvariu și pofta de sânge a unui gladiator de duminică. Bârfa și înțepătura sunt fast-food-ul minții… se consumă repede, lasă un gust picant și nu cer niciun efort de mestecare.
Nu mai există răbdare pentru idei duse până la capăt. Un paragraf mai lung deja pare o ofensă. Dacă nu înțepi din prima frază, ai pierdut sala. Nu pentru că n-ai avea ceva de spus, și pentru că liniștea dintre două idei a devenit suspectă.
Românul de tastatură nu citește ca să înțeleagă. Citește ca să reacționeze. Caută cuvinte de care să se lege, nu sensul din spatele lor. Dacă găsește o scăpare, o umflă. Dacă nu găsește, o inventează. Important este să existe un pretext. Fără el, spectacolul nu începe.
Este un tip de foame care nu are legătură cu adevărul. Are legătură cu impulsul. Cu acel mic moment în care simte că a prins pe cineva la colț, chiar dacă colțul este desenat de el. Nu contează că argumentul este subțire. Contează viteza cu care îl aruncă și reacția pe care o stârnește.
Bârfa este moneda ieftină care circulă repede. Înțepătura este metoda prin care își cumpără vizibilitate. Nu trebuie să construiască nimic. Este suficient să zgârie. Sunetul face restul. Și, pentru o clipă, are impresia că a spus ceva important.
Problema nu este că există. Problema este că a devenit norma. Când gândirea cere timp, iar timpul nu mai are valoare, câștigă ce se mestecă ușor. Și atunci rămâne cu senzația că a consumat mult, dar nu s-a hrănit deloc.
Iar partea interesantă este că nimeni nu pare flămând de altceva. Sau, dacă este, nu mai are răbdare să aștepte până se gătește.
M-a pus pe gânduri… mi-am dat seama de câte ori am lăsat și eu impulsul să înțepe, în loc să am răbdare să înțeleg cu adevărat. Ai mare dreptate: profunzimea cere timp, nu doar viteză.