Parintii ne lasau la bunici in iunie si ne mai vedeau in septembrie, cu trei nuante mai negri de la soare si cu talpile batatorite ca niste pingele de cauciuc. Nu existau telefoane sa ne sune “unde esti?”. Daca nu erai la poarta cand se striga masa, inseamna ca erai pe deal sau la rau.
Eram o generatie de copii lasati liberi, care invatau singuri ca urzicile ard, ca albinele inteapa daca dai in ele si ca, daca cazi din nuc, cel mai bine e sa nu plangi, ca sa nu afle bunicul si sa iti mai dea si el una ca “ai fost neatent”.
E fascinant cum supravietuiam fara nicio masura de siguranta moderna. Singura noastra protectie era instinctul si frica de intunericul care ne prindea pe drumul spre casa. Nu ne dadea nimeni cu crema de soare, si pielea ni se cojea pe umeri pana deveneam imuni la arsuri. Ne reparam singuri bicicletele cu un patent ruginit si ne tratam ranile cu o frunza de patlagina scuipata, convinsi ca e cel mai bun medicament din lume.
Libertatea aia avea un gust de praf si de apa de fantana bauta direct din galeata. Nu aveam nevoie de supraveghere, si de increderea ca, daca se intampla ceva, gasim noi o cale sa o scoatem la capat. Invata-i pe pielea ta ca nu e bine sa mananci mere verzi dupa ce ai baut lapte si ca cel mai bun loc de ascunselea e fix sub nasul celui care te cauta.
In realitate, am crescut mai repede pentru ca nu ne tinea nimeni de mana la fiecare pas. Dealul ala era universul nostru si raul era locul unde se spalau toate pacatele zilei. Cand ne intorceam acasa in toamna, eram mai inalti si ceva mai tacuti, purtand cu noi secretele unei veri in care singurul judecator a fost propria noastra curiozitate.