Tin minte cum se schimba aerul cand venea seara. Mirosea a fum de la focurile din curti si a praf ridicat de vacile care veneau de la pasune. Fiecare stia cand vine vaca lui dupa sunetul talangii, fara sa fie nevoie sa se uite peste gard.
Bunica ne spala “la lighean”, cu apa incalzita la soare, intr-un ritual care ustura la ochi din cauza sapunului de casa facut cu soda. Dormeam in paturi inalte, cu saltele de paie care foseau la fiecare miscare, sub niste dantele lucrate manual care ne zgariau obrajii, dar nicaieri nu a mai fost somnul atat de adanc ca acolo.
E fascinant cum linistea de atunci avea sunetul ei specific: greierii care nu se mai opreau si fosisul ala al paielor sub cearsaf. Nu aveam nevoie de aer conditionat, si de racoarea peretilor din paianta si de geamul lasat intredeschis cat sa intre mirosul de pelin si de fan cosit. Te scufundai in pernele alea uriase de pene si simteai cum te fura somnul inainte sa apuci sa numeri primele stele care se vedeau prin fereastra.
Fiecare seara era un fel de armistitiu intre oboseala de peste zi si racoarea noptii. Nu existau ecrane care sa iti tina ochii lipiti de o lumina albastra, si doar intunericul ala gros care te imbratisa si te facea sa te simti in siguranta. Dimineata te trezeai in miros de gogosi sau de paine proaspata, dar amintirea somnului din noaptea aia ramanea cu tine, ca o promisiune ca totul e bine.
In realitate, am uitat ce inseamna sa dormi fara sa ai mintea plina de notificari si de planuri pentru maine. Salteaua aia de paie, oricat de tare era, ne invata ce inseamna odihna adevarata, aia care nu se cumpara si nu se masoara in aplicatii pe telefon. Era un timp in care singurul lucru care fosnea in noapte era viata, asa cum era ea, simpla si curata.