Drumul spre job e singura bucată de timp care nu aparține nimănui. E o zonă de tranzit în care nu mai ești omul care și-a lăsat cana murdară în chiuvetă, dar nu ești încă angajatul model care zâmbește politicos la recepție. Ești doar un punct care se mișcă prin oraș, o verigă într-un lanț de oameni care evită să-și întâlnească privirile.
Mă uit la fețele pasagerilor din autobuz și văd aceeași “metamorfoză” lentă. Ne pregătim măștile. Unul își aranjează nodul la cravată ca pe un ștreang autoimpus, altul își verifică dinții în reflexia geamului, în timp ce o femeie își dă cu ruj cu o precizie de chirurg, de parcă s-ar picta pentru război. Fiecare stație ne mai fură puțin din identitatea privată și ne injectează doza necesară de formalism.
Orașul e zgomotos, dar înăuntru e o liniște grea. Ne ascundem sub căști, transformând muzica într-un zid de protecție împotriva realității de asfalt. E amuzant cum ne grăbim spre un loc unde singurul lucru pe care ni-l dorim cu adevărat e să plecăm. Trecem pe lângă cafenele unde alți oameni, mai norocoși sau mai relaxați, își savurează dimineața fără cronometru, și îi privim cu o invidie mută, de parcă ar fi dintr-o altă specie.
Când pun mâna pe mânerul ușii de la birou, transformarea e completă. Respir adânc, îmi îndrept spatele și las “eu-ul” de acasă undeva, pe trotuar, lângă resturile de ploaie și zgomotul străzii. O să-l recuperez la ora cinci, dacă mai rămâne ceva din el până atunci.
Leave a Reply