Te uiți seara în restaurant sau chiar la tine în sufragerie: doi oameni la masă, fiecare cu telefonul lui, luminați de ecrane albastre, cufundați într-o tăcere mormântală. Nu își mai vorbesc, își dau “share” la postări în timp ce stau pe aceeași canapea. Am înlocuit conversațiile reale cu reacții și emoticoane. Oare mai știm să stăm de vorbă unii cu alții fără să avem un ecran între noi ca zonă de tampon? Care a fost cel mai lung moment de tăcere absurdă pe care l-atitrăit în doi?
Deconectarea asta fizică, deși suntem la doar câțiva centimetri distanță, a devenit noul standard de “timp petrecut în doi”. Ne invităm la întâlniri ca să avem un decor drăguț în care să ne verificăm notificările. Chelnerul aduce mâncarea, telefoanele “se hrănesc” primele prin obiectivele camerelor, iar abia apoi ne amintim că avem un partener de masă. Însă, în loc de un “Cum ți-a fost ziua?”, urmează o privire rapidă peste umăr și un deget care glisează mecanic pe ecran.
Am ajuns să ne trimitem meme-uri în loc de replici, transformând sufrageria într-un chat privat cu doi utilizatori care refuză să își folosească corzile vocale.
Ecranul a devenit o plasă de siguranță. Dacă o conversație devine prea profundă, prea inconfortabilă sau, Doamne ferește, apare un moment de liniște, refugiul este instantaneu: deschidem o aplicație. Ne temem de tăcere pentru că tăcerea cere prezență, cere să privim omul din fața noastră în ochi și să îl ascultăm cu adevărat, fără posibilitatea de a da “scroll” când devine plictisitor.
Spectacolul devine cu adevărat absurd în momentele acelea lungi în care bateria unuia dintre telefoane moare. Atunci apare panica. Brusc, cel rămas fără ecran este forțat să privească realitatea, o masă, o farfurie și un partener care este complet absorbit de o altă lume digitală. Este o singurătate în doi mult mai apăsătoare decât cea trăită de unul singur, pentru că îți reamintește constant că ești acolo, dar nu ești cu adevărat văzut.
În final, rămânem cu iluzia conectării prin ecrane, în timp ce conexiunea reală, cea bazată pe tonul vocii, pe mimică și pe atenție exclusivă, se stinge încet. Rămâne doar întrebarea… când vom lăsa telefoanele din mână, vom mai avea oare ce să ne spunem, sau am devenit simpli colocatari într-o rețea care ne-a consumat toate cuvintele?
Care este acea regulă sau obicei care vă ajută pe voi să lăsați telefoanele deoparte și să salvați conversația în doi?
Eu am o regulă: când copiii mei vin cu prietenii lor, își pun telefoanele într-un coș. La început li se pare suspect, dar apoi încep să vorbească și să se bucure unii de alții. La fel e și în cuplu.Trebuie să ne creăm metode prin care să ne petrecem timpul împreună: să gătim, să ieșim la plimbare, să citim o carte sau să râdem de o glumă . Important e să-i acorzi timp celuilalt, să faci ceva special pentru el și pur și simplu să te bucuri de prezența lui.