Este fascinant si deopotriva terifiant sa pasesti in cafenelele acestui veac si sa observi cuplurile moderne, aceste spectre ale intimitatii pierdute. Stau la aceeasi masa de marmura rece, la doar cativa centimetri distanta unul de celalalt, dar fiecare ramine blocat in propria-i dimensiune digitala, cu fata inundata de lumina spectrala si albastra a ecranului. Nu isi mai privesc ochii, si isi urmaresc obsesiv degetele ce mangaie sticla rece. Conversatia, candva o muzica a sferelor, a fost inlocuita de un schimb sec de imagini si iluzii efemere trimise prin mesaje “uita-te la asta”, urmat de un zambet mecanic, lipsit de viata, si din nou o tacere mormantala se asterne peste masa.
Am ajuns sa ne consumam relatiile prin intermediul unor oglinzi blestemate care ne invata sa fim impreuna fizic, dar complet singuri in spirit. Ne traim vietile in paralel, impartind aceeasi canapea de catifea si aceleasi facturi pamantesti, dar avand mintile ratacite prin labirinturi intunecate, guvernate de algoritmi complet diferiti, niste zeitati nevazute care ne dicteaza pasii. Suntem ca niste pelerini prinsi in cripte separate, sapand galerii in directii opuse, desi dormim in acelasi pat.
Voi cand ati lasat ultima data aceste talismane ale izolarii intr-un alt iatac, ferecate sub cheie, doar ca sa priviti in intuneric si sa descoperiti daca mai aveti ce sa va spuneti fara un ecran de sticla intre voi? Sau poate va e teama ca, odata stinsa acea lumina artificiala, veti realiza ca persoana de langa voi a devenit de mult o simpla umbra, un strain care pazeste praful aceleiasi camere?
Leave a Reply