Nu exista moment mai frustrant in viata de zi cu zi a cuiva care vrea sa astearna doua randuri decat foaia alba sau ecranul gol pe care clipeste, ritmic si parca ironic, un cursor negru. Stai cu cana de cafea alaturi, ai deschis laptopul cu entuziasm, dar mintea ta e la fel de pustie ca o parcare de mall la miezul noptii. Toate ideile geniale pe care le aveai in dus sau in masina au disparut complet in secunda in care ai pus degetele pe tastatura. Ramai blocat, privind ecranul stralucitor care parca iti cere socoteala pentru fiecare secunda de tacere, transformand entuziasmul initial intr-o stare de amorteala intelectuala greu de explicat.
Fiecare licarire a cursorului functioneaza ca un ceas apocaliptic al propriei neputinte. Incepi sa te intrebi unde a disparut fluiditatea cuvintelor din mintea ta, acele fraze perfecte care se legau natural cand erai la volan si nu aveai cum sa le notezi.
Intri intr-o panica amuzanta si incepi sa cauti solutii disperate, mai bei o gura de cafea, mai deschizi un tab de stiri, te mai uiti pe fereastra sau verifici telefonul, sperand ca o notificare iti va aduce scanteia divina. Reorganizezi iconitele de pe desktop, schimbi melodia de pe fundal si iti aranjezi hartiile pe birou cu o precizie de chirurg, prelungind agonia prin mici activitati inutile care au rolul de a-ti ascunde esecul. Iti spui ca ai nevoie de atmosfera potrivita, cand de fapt ai doar o frica paralizanta de a nu fi destul de bun.
Am fost invatati sa credem in mitul inspiratiei, ca si cum scrisul ar fi o transa spirituala in care ideile curg singure, cand in realitate e doar o munca bruta de santier cu propriul creier. Nu exista muze care sa iti sufle metafore la ureche, si doar degete obosite care lovesc plasticul tastelor si sterg jumatate din ce au produs. Adevarul e ca textul se naste din incercari chinuite, din paragrafe intregi aruncate la cosul de gunoi digital si din incapatanarea de a ramane pe scaun chiar si atunci cand nicio fraza nu pare sa aiba sens.
Cum treceti peste penibilul situatiei in care singurul lucru pe care reusiti sa il scrieti dupa o ora de chin este titlul, pe care apoi il stergeti pentru ca vi se pare prea pompos? Inchizi laptopul cu o miscare brusca, promitandu-ti ca dimineata urmatoare o sa fii mai productiv, si te intorci la viata ta obisnuita, purtand in spate aceeasi frustrare mocnita a creatorului care a fost invins, inca o data, de un simplu ecran alb.
Pentru mine, ceea ce faci tu în fiecare zi pe acest blog mi se pare o superputere. Eu de abia îmi găsesc cuvintele și mă chinui și câteva săptămâni să concep un text, așa că privesc cu o admirație uriașă disciplina, consecvența și creativitatea ta de a scoate mereu ceva din nimic. Să stai zilnic în fața foii mi se pare unul dintre cele mai grele lucruri din lume.Dar dincolo de această admirație, textul ăsta mi-a plăcut enorm pentru sinceritatea lui și mi-a amintit ceva important: că ești om, nu un robot de scris. Vreau doar să-ți spun că nu ești dator cu perfecțiunea în fiecare dimineață. Este absolut normal să nu ai idei tot timpul și să fii obosit. Ecranul alb nu te învinge, și doar îți amintește că e perfect în regulă să ai momente de gol și să fii doar om.Faptul că ai transformat chiar și lipsa de inspirație într-o poveste atât de vie și de autentică arată cât de scriitor ești de fapt. Te admir enorm, cu tot cu zilele tale bune și cu cele în care doar ștergi titluri! Iar când simți că te mai blochezi, închide laptopul fără nicio vinovăție, ia o pauză, pentru că și pauzele fac parte din poveste. Meriți din plin.