Poti sa iti alegi cuvintele cu cea mai mare grija, sa fii clar, direct si sa pui toate nuantele necesare intr-o fraza, pentru a nu lasa loc de interpretari. Este un efort complet inutil. In momentul in care textul tau sau vorbele tale ajung la cel din fata ta, ele trec instantaneu printr-un filtru deformat de propriile lui frustrari, frici, complexe si razboaie nerezolvate. Oamenii nu mai au rabdarea sau curiozitatea de a asculta pur si simplu, ei traduc totul intr-o limba personala, unde fiecare mesaj devine o aluzie, o ironie ascunsa sau un atac direct la adresa lor.
Daca spui, de exemplu, ca iti place linistea de acasa, unii vor intelege ca ii consideri zgomotosi si nesuferiti. Daca mentionezi ca ai avut un succes la birou, vor crede ca vrei sa ii pui intr-o lumina proasta si sa le bati obrazul ca ei nu au avansat. Aceasta tendinta de a citi printre randuri acolo unde foaia e complet alba a transformat comunicarea intr-un camp minat. Nu mai vorbim cu oameni reali, ci ne batem cu proiectiile si monstrii din capul lor. Fiecare reactioneaza la propria lui poveste interioara, folosind cuvintele tale doar ca pe un pretext pentru a incepe o noua criza de orgoliu sau o dezbatere absurda.
Aceasta nevoie obositoare de a cauta intentii ascunse vine dintr-o nesiguranta crunta. Omul impacat cu sine ia lucrurile exact asa cum vin: un fapt e un fapt, o parere e o parere, iar o cafea e doar o cafea. Cand incepi sa inventezi subtexte si sa te superi pe ceea ce crezi tu ca a gandit celalalt, nu faci decat sa iti tradezi propriile slabiciuni. Cea mai sanatoasa solutie in fata acestui teatru absurd este sa refuzi sa mai dai explicatii suplimentare. Cand cineva iti rastamacieste vorbele doar ca sa aiba motiv sa fie victima sau judecator, lasa-l sa ramana cu interpretarea lui fantezista. Nu e treaba ta sa repari ecranele sparte prin care ceilalti aleg sa priveasca lumea.
Leave a Reply