Exista o tendinta obositoare de a steriliza totul in jur. Mergi in cafenele de design unde fiecare scaun este asezat la milimetru, intri in birouri cu lumina rece unde toata lumea vorbeste in soapta si foloseste un limbaj corporatist de lemn, sau privesti pozele de pe internet unde vietile altora par decupate dintr-o revista de decoratiuni interioare. Toate aceste spatii sufera de aceeasi boala, o perfectiune artificiala, o simetrie fortata din care s-a eliminat orice urma de viata. Sunt locuri frumoase, fara indoiala, dar complet reci, in care iti tii respiratia de teama sa nu deranjezi ordinea exponatelor. Se pare ca un colt de perete usor stramb ar putea declansa o adevarata criza de identitate estetilor de tastatura.
Mie in aceste vitrine imi lipseste aerul. Spatiile perfecte cer comportamente perfecte, adica masti rigide, zambete exersate in oglinda si discutii plate despre nimicuri scumpe. De aceea prefer locurile care au avut curajul sa ramana imperfecte. O carciuma de cartier cu mese din lemn vechi si fete de masa usor patate, o banca scorojita dintr-un parc mai putin popular sau o bucatarie inghesuita unde cafeaua se face la ibric, iar zaharul se pune direct cu lingurita, fara protocol. Este de-a dreptul odihnitor sa bei o cafea fara sa ai nevoie de un ghid de utilizare pentru cana sau de un instructaj de bune maniere.
In aceste locuri se intampla viata adevarata. Aici oamenii nu au spatiu si nici interes sa mimeze succesul sau fericirea de carton. Oamenii vorbesc mai tare, rad cu pofta, se cearta din prostii si isi spun oful fara sa isi controleze fiecare inflexiune a vocii. Cand totul in jur are o mica zgarietura, o neregularitate sau o pata, parca si tu ai libertatea sa iti dai jos armura si sa fii exact asa cum esti in ziua respectiva: obosit, ironic, vesel sau pur si simplu plictisit. Pana la urma, cele mai bune povesti nu se nasc pe canapele de mii de euro, si in colturile alea uitate de lume unde defectele sunt la vedere si unde nimeni nu te judeca daca uiti sa fii impecabil pentru cateva ore.
Rândurile tale mi-au amintit de ce nu m-au atras niciodată vacanțele alea exclusiviste sau hotelurile mari și rigide. Am fost de două ori în astfel de locuri și m-am simțit ca într-o revistă străină. Sufletul meu vibrează total altfel în natură, în locurile simple, rustice și retrase, unde poți descoperi detalii pe care alții le trec cu vederea. Natura însăși e frumoasă tocmai pentru că refuză perfecțiunea de laborator. Locurile astea imperfecte ne ating cel mai mult, pentru că ne dau voie să fim noi.