Prieteniile la vârsta adultă au devenit un test de rezistență pentru nervi și calendare. Fenomenul în care “hai să ne vedem la o cafea” se transformă într-un proiect complex de management este deja o normă. Nu mai este vorba despre spontaneitate, și despre negocieri care durează mai mult decât întâlnirea în sine.
Dacă vrea să vadă un prieten, are nevoie de trei săptămâni de discuții, sincronizări de agende și, eventual, o anulare de ultim moment pentru că un copil a făcut febră sau, mai sincer, pentru că unul dintre ei este mult prea epuizat să mai poarte o mască sociabilă. Este ironic cum, la douăzeci de ani, ne plictiseam împreună ore întregi fără un plan, iar acum avem nevoie de un proces-verbal ca să stabilim locația.
Adevărul este că ne pierdem prietenii nu din cauza certurilor mari sau a trădărilor dramatice, și a lipsei cronice de energie. Prietenia a ajuns să fie percepută ca o sarcină în plus pe o listă deja interminabilă. După opt ore de muncă, navetă și obligații domestice, ideea de a te îmbrăca și de a ieși din casă pentru a face conversație pare o corvoadă, nu o relaxare.
Există un confort vinovat în acea anulare de ultim moment. Mesajul “nu mai pot ajunge” este primit de cele mai multe ori cu o ușurare reciprocă, deși ambii pretind că sunt dezamăgiți. Ne-am obișnuit să ne urmărim viețile prin story-uri și să ne dăm impresia că suntem prezenți prin like-uri, pentru că logistica realității este prea grea.
În final, rămânem cu acele prietenii de mentenanță scăzută, unde nu trebuie să vorbești zilnic și unde nu se supără nimeni dacă trec luni până la următoarea încercare de a sincroniza două vieți ocupate. Pentru restul, distanța nu este creată de lipsa de afecțiune, și de simplul fapt că suntem prea obosiți să mai fim eroii propriilor noastre relații sociale.
E dureros de sincer ce ai scris. Ai mare dreptate, am ajuns să negociem timpul în loc să ne bucurăm de el.