Grupul de WhatsApp al blocului e locul unde vezi cat de putin le trebuie oamenilor sa o ia razna. E de ajuns o poza cu un sac de gunoi uitat pe hol si gata, incepe razboiul. Brusc, vecina de la doi, care parea o doamna draguta, devine mare experta in educatie si incepe sa urle in scris despre nesimtire si cum s-a ales praful de tara asta.
Partea cea mai tare e la parcari. Acolo se vede adevarata fata. Oameni in toata firea, care par seriosi cand ies din casa, se transforma in niste monstri daca le-ai ocupat locul “lor” zece minute. Se fac poze din balcon, se trimit mesaje cu majuscule la 11 noaptea si se fac amenintari de parca am fi in jungla, nu intr-un grup unde ar trebui sa vorbim despre intretinere.
E un fel de dictatura la degetul mic. Toti pandesc dupa perdea si abia asteapta sa mai scrie ceva pe grup ca sa se simta si ei importanti. E mai simplu sa versi venin pe telefon decat sa bati la o usa si sa zici “vezi ca ai uitat punga aia acolo”. Pe grup toti suntem sfinti si dam lectii, dar in realitate abia asteptam sa mai prindem pe cineva ca a gresit cu ceva ca sa avem ce barfi pana dimineata.
Ce bine ai surprins realitatea asta! Deși nu cunosc dinamica de la bloc, experimentez zilnic grupul de WhatsApp de la școală, care e adesea un veritabil câmp minat și, uneori, chiar noaptea minții. E trist să vezi cum ecranele ne fac să uităm să fim oameni unii cu alții. Îți mulțumesc pentru text, m-a făcut să mă simt mai puțin singură în fața avalanșei de notificări.