Te-ai prins vreodata cautand prin amintiri un miros pe care nu-l mai gasesti nicaieri azi? E vorba de mirosul ala specific din casa bunicilor. Intrai pe usa dupa o zi intreaga de alergat pe ulița, lasai hainele aruncate pe vreun scaun si te lovea direct un aer pe care nu-l mai intalnesti in nicio casa moderna, oricat de scumpa sau bibilita ar fi ea. E destul de melancolic sa vezi cum anii au sters incetul cu incetul toate incaperile alea in care ne simteam cu adevarat acasa.
Era un amestec greu de explicat, lemn vechi, paine calda, busuioc de la icoana, mere stranse pe sub pat si fumul ala usor de la soba. Privesc uneori cu un regret cald spre serile cand bunica punea oala la scazut pe plita si bunicul punea lemne pe foc, cand timpul curgea incet, fara frica asta de viitor care ne strânge pe toti de gat in fiecare zi.
Toata treaba asta avea o magie pe care n-o realizai cand erai mic. Atunci ti se parea ceva banal, era doar aerul din casa lor. Dar cand cresti, te faci om mare si te muti prin apartamente noi, renovate la linie, unde totul miroase a steril, a detergenti si odorizante de priza, iti dai seama ca n-ai cum sa mai refaci aerul ala. N-ai cum. Pentru ca mirosul ala era de fapt copilaria ta stransa intr-o camera.
Te umfla un fel de dor cand vezi cum functioneaza faza asta. Poti sa mergi pe strada, sa treci pe langa o curte veche sau sa prinzi din mers un fum de lemne arse, si pentru o secunda te opresti in loc. Te intorci instant in timp. Te vezi din nou pici, cu genunchii juliti de la cazaturi, stând langa soba in serile de iarna si ascultand lemnele cum trosnesc inauntru, fara nicio factura pe cap si fara nicio grija.
Mirosul ala n-are cum sa mai fie la fel. A ramas blocat acolo, in casa aia veche, impreuna cu anii nostri de atunci, lasand in urma doar lumina stinsa de la fereastra din sobru.
Leave a Reply