Astazi, la semafor, am avut timp sa ma uit la oameni. Nu mult. Poate un minut. Dar uneori un minut spune despre noi mai multe decat o ora de conversatie.
Masinile stateau una in spatele celeilalte, iar fiecare parea grabit sa ajunga undeva. Interesant este ca nimeni nu parea sa se intrebe daca locul spre care alearga merita, intr-adevar, toata graba asta.
In masina din stanga, un barbat vorbea singur. Probabil la telefon, prin hands-free. Gesticula nervos si isi dadea ochii peste cap, de parca discutia aia il obosise cu mult inainte sa ajunga unde avea treaba.
In fata mea, o femeie isi verifica oglinda retrovizoare din zece in zece secunde. Isi aranja parul, apoi il strica iar ca sa-l aranjeze din nou. Poate mergea la un interviu, la o intalnire sau doar voia sa se simta bine in pielea ei.
Pe trotuar, un batran astepta culoarea verde. Nu parea deranjat de timpul pierdut. Se uita la copaci, apoi la oameni. Avea rabdarea aceea pe care o vezi doar la cei care au inteles ca viata nu se castiga alergand.
Langa el, un baiat de vreo doisprezece ani lovea absent cu piciorul o pietricica. Nici telefon nu avea in mana. Doar se uita in jur. M-am intrebat daca se plictisea sau daca, fara sa stie, facea o chestie pe care noi, adultii, aproape am uitat-o… sa observam.
Apoi s-a facut verde.
Si atunci s-a intamplat faza pe care o vad aproape zilnic.
Masina din fata n-a apucat sa plece in prima secunda, iar din spate s-a auzit imediat un claxon nervos. Ca si cum o secunda ar fi fost o jignire personala ori de metrii aia castigati depindea viata cuiva.
Am ajuns sa traim de parca fiecare clipa trebuie stoarsa la maximum. Nu mai avem rabdare. Ne enerveaza roșul de la semafor, coada la magazin, traficul ori netul care se incarca in doua secunde in loc de una.
Paradoxul e ca economisim minute peste tot, dar nu mai stim ce sa facem cu ele. Castigam cinci minute in trafic doar ca sa le pierdem apoi dand scroll aiurea pe telefon. Tragem tare sa prindem weekendul, in weekend ne gandim deja la concediu, iar cand ajungem acolo, ne petrecem jumatate din timp raspunzand la mesaje de la munca.
Poate semaforul nu e doar un loc unde astepti culoarea verde. Poate e unul dintre putinele momente din zi in care viata iti spune, fara sa te intrebe, sa stai pe loc. Iar noi ne enervam tocmai pentru ca nu mai stim sa stam.
Astazi, la semafor, n-am invatat nimic spectaculos. Doar mi-am dat seama ca, dintre toti cei care asteptau roșul sa se schimbe, cel mai linistit om era batranul care nu alerga dupa nimic. Si poate tocmai de asta lasa impresia ca ajunge mereu exact unde trebuie.
Leave a Reply