Te uiți într-o cafenea la sfârșit de săptămână și vezi toate mesele ocupate. Din afară pare că lumea a ieșit să se relaxeze și să povestească. Mese pline, râsete pe fundal, farfurii aranjate frumos. Pare că toată lumea e conectată și se simte bine.
Dacă te uiți mai atent însă, tabloul e destul de aiurea.
Stau doi oameni la o masă timp de două ore. În prima jumătate de oră nu prea se vorbește despre cum ești ori ce mai faci. În schimb, se mută ceștile din drum, se potrivește lumina și se fac zece poze pentru Instagram sau Threads. Mâncarea se răcește, spuma de la cappuccino se lasă, dar nu contează. Important e să iasă cadrul.
După ce s-a urcat poza pe net cu vreun text inspirațional lipit aiurea, începe procesul de așteptare. Fiecare își ia telefonul în mână și se apucă de verificat din minut în minut cine a dat like, ce mesaje au mai aparut și ce mai e nou pe rețele.
Din cele două ore petrecute împreună la aceeași masă, dacă aduni zece minute de vorbit pe bune, e bine. În rest, auzi doar câte o replică aruncată scurt cu ochii în ecran: „Auzi, ai văzut ce a postat ăla?”, „Da, mișto”, și imediat înapoi la scroll.
Oamenii stau față în față, dar atenția lor e la sute de kilometri distanță, prinsă în ecrane de zece centimetri.
Am ajuns să ieșim împreună mai mult de frică să nu rămânem acasă și ca să arătăm lumii că avem activitate. Rar mai ieșim să ascultăm pe bune un om, să aflăm ce-l apasă ori să râdem de vreo chestie banală până ne doare burtă. Ieșim mai mult să bifăm locul, să punem un story și să stăm pe telefon lângă un alt om care face exact același lucru.
E una dintre cele mai ciudate stări din viața adultă: să fii la o masă plină, cu un om lângă tine, și să te simți mai singur decât dacă erai singur în casă.
Plecăm acasă cu impresia că am avut o zi plină, dar când închizi ușa îți dai seama că n-ai legat două vorbe sincere cu nimeni. Ai fost doar un spectator la ecranul altuia, plătesc o cafea scumpă pentru asta.
Leave a Reply