Nu stiu cand s-a schimbat faza asta, dar imi aduc aminte clar ca, atunci cand eram mici, ploaia nu strica nicio zi.
Daca incepea o ploaie din aia calda de vara, era motiv sa fugim toti afara. Nu ne pasa ca ne udam pana la piele sau ca ne luam sapuneala acasa. Saream prin balti direct si radem ca prostii fara vreun motiv anume.
N-aveam noi aplicatii pe telefon sa ne zica peste cate minute incepe turnatul. Te uitai pe geam si asta era tot. Ploua, asta e. Iesea soarele, si mai bine. Iti vedeai de joaca mai departe.
Azi e de ajuns sa cada doi stropi ca sa incepem toti sa oftam: iar ploua, se blocheaza orasul, ne udam pe adidasi ori ne strica tot programul. Nu ne enerveaza apa in sine, ci faptul ca ne da peste cap ce aveam noi de facut.
Atunci nu aveam program facut pe ore si nici nu alergam zilnic intre munca, cumparaturi si casa. Daca te prindea ploaia pe drum, te adaposteai sub o streasina ori mergeai mai departe prin ea si asta era tot.
La bunici, cand incepea sa toarne, bunica inchidea repede geamurile, bunicul mai baga din scule prin magazie si ramanea mirosul ala tare de pamant ud. Il simteai si stiai ca imediat ce se opreste iesi iar pe uliță. Ce daca te umpleai de noroi? Se spala hainele si a doua zi o luai de la capat.
Acum ne-am invatat prea rasfatati. Vrem sa fie nici prea cald, nici prea frig, exact ca in casa, altfel incepem sa ne plangem ca s-a stricat ziua.
Vezi chestia asta si la copii azi: cum da o ploaie de vara, vor repede sa fuga afara, iar adultii sar sa-i traga inapoi sa nu raceasca. Le taiem tot cheful.
Nu-ti aduci aminte peste ani de o zi banala in care vremea a fost fix cum scria pe ecran. Dar iti aduci aminte cum ai alergat prin ploaie si ai ajuns acasa ud leoarca.
Când ești mic nici nu-ți trece prin cap să te ferești de ploaie. Mai târziu te uiți la ea de parcă ți-a stricat toată viața. Din cand in cand merge sa mai prinzi o ploaie fara umbrela, macar asa, sa vezi ca nu se intampla nimic daca te uzi un pic.
Leave a Reply