Nu stiu cand s-a intamplat schimbarea asta, dar am impresia ca multe prime intalniri nu mai sunt intalniri. Sunt interviuri de angajare, doar ca in loc de birou ai o cafenea, iar in loc de resurse umane ai un cappuccino intre voi.
Te asezi la masa, abia apuci sa rasufli dupa drum, vine ospatarul, comandati doua cafele si, pana sa guste vreunul din ele, incepe auditul:
“Cu ce te ocupi? Cat castigi, daca nu te superi? Stai in chirie sau e apartamentul tău? De ce te-ai despartit de fosta si unde te vezi peste cinci ani?”
La un moment dat ma astept sa scoata un dosar cu sina, sa-mi intinda o fisa medicala si sa-mi spuna “Mai lipsesc doar trei recomandari de la fostele relatii. Daca sunt semnate si stampilate, treceti in etapa urmatoare.”
Partea amuzanta e ca intrebarile astea nu sunt gresite de la sine. Pana la urma, daca vrei sa construiesti ceva cu cineva, e normal sa afli cu cine stai de vorba.
Problema e alta: momentul.
Nici nu stii daca va simpatizati un pic si deja vorbiti de credite, chirie ori cate camere sa aiba apato-ul.
Mi s-a intamplat sa vad oameni care, in prima jumatate de ora, stiau deja ce salariu are celalalt si de ce s-a despartit de fosta, dar habar n-aveau daca rade la aceleasi glume ori daca bea cafeaua cu zahar.
Parca am uitat complet partea aia faină in care pur si simplu stai de vorba cu un om. Sa povestiti despre copilarie, vacante, muzica, prostiile facute prin liceu ori ce va mai face sa radeti. Acolo incepi sa cunosti pe cineva pe bune, nu cand il iei la bani marunti cu rata la banca.
Am impresia ca, in goana asta dupa eficienta, vrem sa taiem din start orice risc. Sa nu pierdem timpul. Sa aflam repede daca “merita”.
Doar ca relatiile nu merg ca un tabel in Excel. Nu poti bifa doua casute si sa zici gata, am gasit omul. Chimia nu-ti apare ca aveti salariul la fel sau ca ati bifat aceleasi raspunsuri.
Uneori apare de la o gluma proasta, de la o privire sau pur si simplu de la cum rade omul din fata ta. De la o poveste fara vreo importanta care te face sa mai ramai la o cafea.
Ne grabim sa aflam totul despre un om in doua ore, de parca daca stii niste date despre cineva inseamna ca-l si cunosti. Nu-i asa. Salariul sau jobul le afli in doua minute. Caracterul il vezi abia dupa cateva luni, cand il prinzi obosit, cand pierde ceva important sau cand are o zi proasta. Si tocmai chestiile astea construiesc o relatie, nu raspunsurile corecte la un chestionar.
Cele mai reusite intalniri la care am fost au fost alea in care niciunul nu incerca sa impresioneze ori sa evalueze. Stateam la masa, radeam, saream de la una la alta si, la un moment dat, ne trezeam ca au trecut trei ore. Fara interogatoriu, fara strategii si fara senzatia ca trebuie sa demonstrez ceva.
Poate sunt eu de moda veche, dar cred ca o prima intalnire ar trebui sa raspunda la o singura chestie “Imi face placere sa mai beau o cafea cu omul asta?”. Restul poate sa mai astepte.
Ca daca trebuie sa treci prin cinci filtre, opt intrebari de baraj si un interogatoriu ca la FISC inainte sa afli ce muzica asculta celalalt ori daca rade la aceleasi glume ca tine, n-ai iesit la o intalnire. Te-au chemat la a doua runda de recrutare.
Leave a Reply