Repetăm aceleași trei povești din liceu la fiecare întâlnire, doar ca să nu recunoaștem că în prezent suntem doi străini care au împărțit cândva o bancă.
Stai la masă, berile sunt pe jumătate băute, iar după primele zece minute de conversație ai epuizat deja tot ce era de spus despre prezent. Ai întrebat de muncă, de familie, ai primit răspunsuri scurte și de complezență, iar acum s-a așternut tăcerea aia grea în care amândoi vă uitați în pahare sau prin bar.
Și atunci, ca să salvezi situația, scoți din nou de la ieșire faza aia din clasa a unsprezecea. Râdeți amândoi, vă amintiți cum a fost, vă bateți pe umeri și mai câștigați zece minute de conversație.
Ne încăpățânăm să ținem în viață prietenii care au murit de mult, doar pentru că ne e milă de timpul care a trecut. Ne vedem o dată pe an ori la doi ani, din pură nostalgie, ca să bifăm o obligație pe care nu ne-a impus-o nimeni.
Adevărul e că, dacă te-ai întâlni azi pentru prima dată cu omul din fața ta, n-ai sta cu el la masă nici cinci minute. N-aveți aceleași valori, nu mai gândiți la fel și, cel mai probabil, nici nu vă mai simpatizați prea tare. Singurul lucru care vă mai leagă e o amintire veche de cincisprezece ani.
Tragem de relațiile astea de parcă am fi obligați să rămânem aceiași oameni care eram la paisprezece ani. Ne prefacem că încă mai avem lucruri de împărțit, când de fapt suntem doar două persoane total diferite care au apucat să meargă o bucată de drum împreună, iar apoi au luat-o în direcții opuse.
Nu e nicio tragedie și nici nu trebuie să te cerți cu cineva ca să se termine o prietenie. Oamenii se schimbă, cresc în direcții diferite și devin străini.
Poate că ar fi mai sănătos să lăsăm amintirile frumoase acolo unde le e locul, în trecut, în loc să le târâm după noi la mese stânjenitoare doar ca să ne prefacem că timpul n-a trecut.
Leave a Reply