Eu, aici, pe social media, in ultimul an pot sa spun ca am iubit si am fost iubit mai mult decat am facut-o in multi ani din viata reala. Poate suna ciudat pentru unii, dar oamenii nu se indragostesc de kilometri, ci de felul in care sunt tratati, de atentia primita si de timpul petrecut impreuna.
Am cunoscut femei frumoase, inteligente, femei care m-au facut sa rad, femei care au venit si au plecat la fel de repede cum au aparut. Unele au ramas simple amintiri, altele au fost doar capitole scurte. Dar una singura mi-a ramas cu adevarat in cap.
Era diferita. Nu pentru ca era perfecta, ci pentru ca era autentica. Nu incerca sa impresioneze, nu juca teatru, nu-si calcula fiecare raspuns ca sa para misterioasa. Vorbea normal, radea normal, se supara normal. Era genul de om pe langa care puteai sa stai ore intregi fara sa simti nevoia sa demonstrezi ceva.
Si, culmea, ea a stiut cand sa spuna “gata” inainte sa o spun eu. M-a surprins. De obicei eu sunt cel care pleaca primul. Nu pentru ca-mi place sa ranesc oameni, ci pentru ca atunci cand simt ca lucrurile nu mai au directie, prefer sa inchid usa inainte sa inceapa circul. De data asta n-am mai apucat.
Recunosc, m-a durut. Nu pentru orgoliu, ca orgoliul trece repede. M-a durut pentru ca, fara sa-mi dau seama, incepusem s-o pun la inima. Incepuse sa faca parte din rutina mea. Dimineata ma uitam daca mi-a scris, seara ma trezeam cautand conversatia noastra. Si abia cand a disparut am realizat ca lipsa ei incepuse sa cantareasca mai mult decat prezenta multor altora.
Ciudat este ca oamenii cred ca doare despartirea. Nu. Pe mine m-a durut momentul in care am realizat ca nu mai aveam cui sa-i trimit primul gand care-mi trecea prin cap. Nu mai aveam cui sa-i spun o prostie ori ceva banal ce vazusem peste zi. Atunci intelegi ca omul ala isi facuse loc in viata ta fara sa ceara voie.
Poate ca n-a fost iubirea vietii mele. Poate nici ea nu ma priveste asa. Dar sunt oameni care, chiar daca stau putin, lasa in urma lor mai multa liniste decat au gasit. Si asta nu prea se uita.
Na… viata merge inainte. Mereu merge. Cunoști alți oameni, râzi din nou, iubești iar. Doar că uneori îți mai zboară gândul la persoana aia care a știut exact când să plece. Și, culmea, tocmai plecarea ei te face să înțelegi cât de mult începuse să însemne pentru tine.
Modul în care alegem să plecăm din viața cuiva spune totul despre cine suntem, iar liniștea lăsată în urmă este cel mai frumos dar. Ai mare dreptate: ecranul nu înseamnă falsitate. Atunci când doi oameni se conectează prin cuvinte și mesaje, sufletele lor se întâlnesc și se recunosc cu mult înaintea trupurilor. Este o formă de dragoste extrem de puternică, pentru că te îndrăgostești de esența omului, nu de imaginea lui. Rămânem mereu cu stările pe care ni le creează ceilalți. Totuși, dincolo de cuvintele scrise, magia supremă rămâne aceea de a putea privi un om în ochi, în deplină liniște, la o cafea. Ochii reflectă tot ce sufletul a învățat să vindece.