Mi se pare ciudat cum, de mici, am fost învățați să fim “cuminți”, să nu răspundem în doi peri, să nu deranjăm pe nimeni, să zâmbim frumos chiar și când n-avem niciun chef și să tăcem dracului din gură doar ca să fie liniște.
Fără să ne dăm seama, ajungem să credem că un om bun e ăla care zice “da” la orice, nu comentează, nu refuză pe nimeni și tace din gură chiar și când îl calci pe picioare.
Doar că viața îți arată repede că nu așa merg lucrurile. Poți să fii cel mai de treabă om din cameră și tot o să existe cineva care nu te înghite. Poți să te dai peste cap cât vrei, tot se va găsi un deștept să-ți caute nod în papură.
La început încerci să repari asta. Ești și mai drăguț, și mai săritor, doar-doar o să fii pe placul tuturor. Dar nu merge așa. Și nu că ai avea tu vreo problemă, ci pur și simplu n-ai cum să fii pe placul tuturor, oricât te-ai da peste cap.
Știu oameni care nu știau să spună “nu” la nimic. Stăteau peste program, făceau favoruri la 12 noaptea și-și dădeau toate planurile peste cap doar ca să nu zică cineva ceva. Și la final tot ei ziceau “lasă, nu-i nimic” când erau călcați pe bătături. Toți îi vorbeau de bine “Ce om de treabă!”.
Dar nimeni nu vedea ce e în spatele chestiei ăsteia. Ajungeau acasă storși de energie, plini de draci și cu senzația că trăiesc mai mult pentru alții decât pentru ei.
Și culmea e alta, ăia care profită de tine nu te respectă mai mult dacă le faci toate poftele. Din contră, se învață prost și li se pare că li se cuvine. Prima dată îți mulțumesc, iar a zecea oară te privesc urât dacă îndrăznești să zici că nu poți.
E o diferență mare între a fi un om bun și a-ți fi frică să nu te vorbească lumea de rău. Una e când ajuți din suflet și alta e când zici “da” doar de frica de a nu se supăra cineva pe tine.
Îți ia ceva timp să înțelegi că nu ești dator să fii pe placul nimănui. Nu trebuie să râzi la glume proaste, nu trebuie să fii de acord doar ca să nu ieși din vorbă și nu trebuie să înghiți mârlănii doar ca să nu zică lumea că ești dificil. Uneori, un “nu” spus direct arată mult mai mult caracter decât o sută de “da-uri” spuse din obligație.
Partea faină e că, în momentul în care te oprești din încercarea de a mulțumi pe toată lumea, oamenii încep să te respecte mai mult. Nu toți, dar exact ăia care contează. Oamenii întregi la cap nu caută pe cineva care să le dea mereu dreptate, ci oameni reali, care spun ce cred, chiar și când e neconvenabil.
O să fie mereu unii care te plac și unii care nu te pot înghiți. Asta e, n-ai ce să le faci și nici n-are rost să-ți bati capul.
Până la urmă, e o eliberare uriașă să nu-ți mai bagi energia în încercarea de a mulțumi pe toată lumea. Oricât de dulce e mierea, tot găsești destui care preferă cafeaua neagră.
Exact așa cum ai scris, așa am fost și eu în tinerețe. Îmi doream să fiu drăguță cu toată lumea, să ajut, să nu cumva să deranjez sau să spun lucrurilor pe nume, de frică să nu supăr. Și totuși, nici așa nu eram agreată de toți.
Astăzi nu mai sunt așa. Am învățat să spun “nu” și să spun adevărul în față ,calm, fără jigniri, dar direct. Nu îmi mai pierd energia. Astăzi ajut doar persoanele importante pentru mine, iar pentru ele mut și munții din loc dacă este nevoie. În rest, liniștea despre care vorbești este cu adevărat extraordinară. Am câștigat timp pentru mine și pentru sufletul meu.