Cum a transformat internetul opinia în spectacol

Am impresia că, înainte de internet, oamenii aveau păreri. Azi avem circ.

Nu mai e de ajuns să crezi ceva, trebuie să urli tare, să repeți des și, dacă se poate, să te iei de gât cu cineva în timp ce o faci. Ai o opinie despre politică? Trebuie să pui și o poză cu ea. A fost mâncarea proastă la un restaurant? Nu poți pur și simplu să nu mai calci pe acolo, trebuie să afle tot netul.

Orice gând care ne trece prin cap trebuie pus imediat pe masă, fotografiat, distribuit și apărat cu dinții.

Și aici e faza amuzantă, internetul ne-a dat tuturor câte o tribună, dar n-a venit la pachet și cu răbdarea de a asculta ce zice celălalt. Așa că avem milioane de inși care urlă în același timp și aproape nimeni care să asculte.

Fiecare e convins că are dreptate, fiecare are argumente și toți o ard cu “eu știu sigur”. Iar dacă îndrăznești să zici că poate lucrurile sunt ceva mai complicate, te bagă direct într-un sertar. Nici nu mai ascultă ce spui, se uită doar cine ești. Eticheta e gata instant: “ești cu ăia”, “gândești ca ei” sau “sigur ești de-ai lor”. Și gata, discuția s-a terminat înainte să înceapă.

Netul le-a transformat părerile din gânduri în identitate. Dacă-ți place o echipă, o aperi până la moarte. Dacă votezi cu unul, îi aperi și cele mai ordinare prostii. Nu mai zici “eu cred că…”, ci trântești direct “așa este!”.

Parcă nu mai avem voie să nu știm, să ne răzgândim sau să spunem “băi, nu m-am gândit la asta, poate ai dreptate”. A ajuns o rușine să-ți schimbi părerea, deși e cel mai normal lucru din lume. Doar ăia care nu mai învață nimic rămân cu aceleași idei toată viața.

Dar pe net nu se vinde îndoiala. Îndoiala nu face trafic. Un text cu “nu sunt sigur, mai citesc” nu strânge comentarii. În schimb, un “toți sunteți proști, numai eu am înțeles” rupe tot.

Și așa se face circul, aruncă unul o prostie, altul se atacă instant, vine al treilea cu printscreen-ul, al patrulea bagă o înjurătură, iar al cincilea îți povestește de unchi-su din ’98. Iar după două ore avem un război în toată regula între oameni care nu s-au văzut în viața lor și care peste trei zile nici nu mai știu de la ce s-au luat. Totul pentru o simplă părere.

Marea problemă e că am început să credem că orice opinie merită atenție. Nu prea. Unele opinii sunt gândite, dar multe sunt aruncate doar la nervi sau după un titlu citit pe fugă. Pe unele merită să le discuți, pe restul e mai bine să le lași să moară de la sine.

Nu orice gând trebuie urcat pe net, nu orice provocare trebuie acceptată și nu orice om care te contrazice e dușmanul tău de moarte. Uneori poți pur și simplu să zici “mda, nu-s de acord” și să-ți vezi liniștit de cafea, că nu se dărâmă lumea.

Netul ne-a învățat că trebuie să avem poziții ferme pe orice subiect, copii, bani, politică, mâncare, mașini și, evident, despre cum ar trebui să-și trăiască alții viața. Nici n-avem timp să trăim chestii, dar avem deja păreri gata formate despre ele.

Avem o tonă de informație la îndemână, dar asta nu ne-a făcut mai deștepți. Ne-a dat doar o scenă mai mare. Iar unii au confundat scena cu valoarea: cu cât țipă mai tare, au impresia că sunt mai importanți; cu cât strâng mai multe înjurături, sunt mai convinși că “au atins un punct sensibil”. Când de fapt au atins doar butonul de nervi al internetului, care e oricum sensibil rău.

O opinie e doar o opinie, nu vreun certificat de inteligență și nici invitație la război. Poți să ai păreri tari și să rămâi totuși un om civilizat. Poți să taci, poți să zici “nu știu” și poți să închizi telefonul lăsând ultimul cuvânt altcuiva.

Până la urmă, într-o lume în care toți zbiară doar ca să fie auziți, adevărata șmecherie e să știi când dracului să taci.