Fericirea nu face zgomot. N-are artificii, nu-ți bate la ușă și nu vine să-ți zică direct “Bucură-te, tată, că de ziua asta o să-ți fie dor peste zece ani”.
Vine împachetată în chestii atât de simple încât nici nu le bagi în seamă, o cafea băută fără grabă, o seară în care erau toți ai tăi la masă, bunicul care te striga din curte, o vacanță unde n-aveai bani de nimic dar aveai timp gârlă, o femeie care te aștepta acasă sau un câine care sărea pe tine când intrai pe poartă.
Atunci ți se păreau chestii banale, de zi cu zi. Azi le numești amintiri.
Când suntem tineri, avem senzația că fericirea e mereu undeva în față. O tot amânăm să vină următorul salariu, să luăm mașina aia, să facem casa, să vină promovarea sau să găsim omul ideal. Stăm și așteptăm momentul ăla perfect în care o să le avem “pe toate”, timp în care viața își vede liniștită de drum.
Și te trezești într-o zi că cele mai mișto perioade din viața ta au fost exact alea pe care le considerai absolut normale. Fie că a fost copilăria, anii din facultate, perioada când erai rupt în cur dar aveai o gașcă de oameni mișto în jur, sau o iubire pe care ai pierdut-o că căutai tu “ceva mai bun”.
Și abia atunci vine întrebarea aia care te roade “Băi, dar eu de ce n-am știut atunci?”.
Păi n-aveai cum. Un om nu poate să înțeleagă valoarea unui moment când e cu picioarele în el la fel de bine cum o înțelege după ce l-a pierdut. Trebuie să treacă anii ca să-ți dai seama că n-aveai nevoie de mai mult, ci doar trebuia să fii mai prezent. Să stai mai mult, să asculți mai mult și să-i iubești pe oamenii ăia cât încă erau lângă tine.
Faci ture alergând după fericire și de multe ori treci pe lângă ea fără să o vezi. Te uiți mereu în față, aștepți ceva mai bun, iar într-o zi te uiți în spate și vezi că acel “mai bun” a fost deja. Doar că erai tu prea ocupat să ajungi undeva.
De asta zic că mai trebuie din când în când să pui frână. Să te uiți puțin în jur la omul de lângă tine, la casa în care stai, la cafeaua din fața ta și la oamenii pe care încă îi mai ai lângă tine.
S-ar putea ca peste zece ani, exact dimineața asta obișnuită să fie una dintre alea despre care o să zici “Băi, ce bine era atunci și eu nici nu știam”. Ar fi păcat să afli prea târziu.
Leave a Reply