Unii oameni descoperă la un moment dat că munca e cel mai bun alibi din lume. N-ai nevoie de scenarii complicate sau minciuni elaborate.
Arunci rapid plăci din alea cu “am ședință”, “mai rămân puțin”, “e un proiect urgent” sau “nu pot vorbi acum, că sunt la muncă”. Și uite așa, programul de serviciu ajunge să aibă mai multe ore decât are ziua.
Munca devine acoperirea perfectă când vrei să ascunzi că viața ta personală s-a rupt în două. Doar că serviciul n-are nicio vină, nici colegii și nici proiectele. Vinovat e doar ăla care se folosește de toate chestiile astea ca să îmbrace o minciună într-o poveste credibilă.
La început pare o chestie nevinovată, o conversație lungă la țigară cu o colegă, o cafea băută după program, un mesaj care cică n-are nimic special. Apoi apar glumele pe care nu le mai faci cu alții, mesajele șterse instant, telefonul ținut doar cu ecranul în jos, parolele schimbate și orele suplimentare care nu se mai termină.
Și, cea mai tare fază, observi că omul care acasă e mereu dărâmat de oboseală prinde o energie incredibilă când primește un mesaj de la “muncă”.
Nu înseamnă că orice oră peste program sau orice amiciție cu un coleg e automat vreo combinație. Dar e o linie clară unde se termină lucrurile normale și încep secretele. Una e să ai jobul tău și alta e să ascunzi cu disperare ce faci acolo când pleacă ceilalți acasă.
Iar când munca ajunge singurul loc în care te vezi zâmbind, e clar că nu ești îndrăgostit de birou, ci de persoana pe care o găsești acolo.
Apoi bagi repede scuzele clasice, că acasă nu te mai înțelege nimeni, că nu mai aveți nicio treabă, că stați doar pentru copii sau că “băi, jur că pur și simplu s-a întâmplat”.
Poveștile paralele au mereu pretextul că au fost inevitabile. Dar nu se întâmplă niciodată peste noapte. Încep cu chestii mici, un mesaj, o discuție, o apropiere, o minciună. Apoi încă una. Până când ajungi să trăiești două vieți și te minți singură că de vină e contextul, nu alegerile tale de rahat.
Ironic e că oamenii care folosesc munca pe post de refugiu ajung să tragă mai tare ca să ascundă faptul că nu mai mișcă nimic pentru relația de acasă. Au timp de o cafea cu persoana “potrivită”, au timp de mesaje, de glume și de drumuri împreună. Doar pentru partener nu mai au timp niciodată.
Trist într-o relație nu e neapărat momentul când unul își împachetează lucrurile și pleacă, ci când e prezent fizic pe canapea, dar tot ce are el mai viu trăiește în altă parte.
Așa că “sunt la muncă” nu mai e o explicație, e doar o ușă trântită în nas. Iar dacă ai ajuns să folosești biroul ca să ascunzi ce faci de fapt, problema nu mai e programul de serviciu, ci viața pe care ți-ai ales-o în afara lui.
Leave a Reply