Cand esti pusti, parintii par nemuritori. Sunt acolo dintotdeauna, le stiu pe toate, rezolva orice belea si ai senzatia ca nicio furtuna nu-i poate clinti din loc. Pentru tine fac parte din peisaj, ca si casa, curtea sau soarele de afara. Nici prin cap nu-ti trece ca roata se poate intoarce vreodata.
Trec anii, te iei cu munca, cu ratele, cu alergatura de zi cu zi, iar intr-o dupa-amiaza te uiti mai atent la ei si te loveste ceva in piept.
Il vezi pe taica-tau cum coboara scarile mai greu, tinandu-se de balustrada. O vezi pe maica-ta cum uita o vorba la mijlocul propozitiei sau cum ii tremura usor mana cand iti toarna o cana de ceai. Vezi parul ala complet alb si hainele care au inceput sa le ramana mari.
Atunci te pocneste gandul de care ai fugit toata tineretea: oamenii astia n-o sa fie aici la nesfarsit.
Poti sa fii tu ditamai omul, cu parul carunt, cu propria familie si cu raspunderi grele pe umeri. In clipa in care intri pe usa lor sau auzi la telefon “ce faci, tata, ai mancat ceva azi?”, te intorci pe loc in copilarie. E singurul loc din lume unde nu trebuie sa pari puternic sau destept.
Si totusi, amanam prosteste. “Trec saptamana viitoare, ca acum sunt rupt de munca”, “Il sun maine, ca azi am o mie de draci pe cap”. Traim cu iluzia ca avem timp berechet, ca usa casei parintesti o sa stea mereu deschisa si ca batranii ne asteapta la nesfarsit.
Nu te costa nimic sa lasi dracului telefonul deoparte, sa te urci in masina si sa bei o cafea cu ei. Sa-l asculti pe batran cum iti zice aceeasi poveste de acum treizeci de ani, fara sa-i tai vorba. Nu povestea conteaza, ci faptul ca inca e acolo, la masa, si are glas sa ti-o spuna.
Cand nu vor mai fi, n-o sa-ti para rau dupa orele suplimentare de la serviciu sau dupa banii pe care nu i-ai facut. O sa dai oricat pe o singura dimineata in care sa-i mai auzi miscand prin bucatarie.
Leave a Reply