Lumea vorbeste aiurea despre singuratate, zic toti ca te simti parasit doar cand n-ai bani de iesit, cand stai singur cuc in casa sambata seara si te uiti pe pereti pana te ia somnul. Pe dracu. Aia e o treaba simpla, pui o muzica, te apuci de spalat niste rufe sau iti gasesti ceva de mesterit si-ti trece timpul.
Uratul adevarat te prinde ziua in amiaza mare, cand esti bine si ti se leaga o faza mishto.
Mergeam pe strada alaltaieri, o zi dintr-aia rece dar cu soare curat, de se vedea cerul limpede. Rezolvasem niste acte la care ma chinuiam de o saptamana, scapasem de o grija mare si chiar ma simteam usor pe picioare. Si pe trotuar, in fata mea, un batranel isi plimba un teckel scurt si gras, cu o haina tricotata pe el de-i venea pana la ochi. S-a incurcat catelul ala in lesa, s-a rostogolit ca un butoias si s-a ridicat scuturandu-se cu o figura atat de serioasa de am pufnit in ras de unul singur ca un nebun.
In secunda doi, mana mi-a plecat direct in buzunarul de la geaca. Am scos telefonul din mers, am aprins ecranul si am deschis mesageria fara sa gandesc, direct din reflex “Baaa, sa vezi ce potaie caraghioasa e pe strada!”.
Si acolo am ramas cu degetul pe litere.
Parca mi-a dat cineva cu o scandura peste maini. Mi-a picat fisa instantaneu, n-am cui sa-i trimit. Nu mai e omul ala. S-a rupt filmul de luni de zile, am sters si pozele, dar creierul meu tampit a ramas pe automat, cum a fost invatat ani de zile.
Stai pe trotuar ca un prost, te claxoneaza o duba din spate si tu te holbezi la un ecran luminat.
Ai numere in telefon de n-ai ce face cu ele. Daca ma apuc acum sa sun, gasesc cinci insi sa iesim la o ciorba de burta sau la o bere la birtul din colt. Am colegi cu care rad la cafea toata ziua la serviciu. Dar nu poti sa-i trimiti unui coleg de birou sau unui amic o poza cu un catel impiedicat sau sa-i zici ca ti-a placut cum bate soarele pe geam. Aia se uita crucis la tine si te intreaba daca ai baut ceva de dimineata sau ai patit vreo boala la cap.
Chestiile marunte din viata nu merg date la toata lumea pe strada. Iti trebuie omul ala al tau, care stie ce te face pe tine sa ranjesti, cum reactionezi cand esti obosit si care intelege exact toata limba aia ciudata pe care v-ati facut-o voi doi in timp.
Cand nu mai ai omul ala langa tine, ramai cu toate povestile astea mici blocate in piept. Ti se aduna in fiecare zi intamplari caraghioase, replici auzite la piata, vesti bune despre care ai vrea sa tipi de bucurie, dar le tii pe toate sub limba si le inghiti incet, pana nu mai ramane nimic din ele.
Aia e singuratatea care te roade pe dinauntru: cand esti plin de viata, ai o caruta de lucruri faine de povestit si n-ai cu cine sa le imparti, asa ca bagi telefonul inapoi in buzunar, bagi mainile adanc in geaca si mergi mai departe pe trotuar, fluierand usor ca sa nu se vada ca vorbesti singur.
Ecranul unui telefon e prea rece ca să poată cuprinde vreodată căldura unui moment trăit în doi. Pozele nu au puls, nu au miros și nu pot strânge în brațe o emoție. Când iubești și când îți e dor, doare fiecare frumusețe a lumii pe care celălalt nu o poate atinge odată cu tine. Rămâi cu o bucurie șchioapă, pe jumătate trăită, pe jumătate înghițită.
Dar cred că singurătatea asta ascuțită nu vine ca să ne distrugă, ci ca să ne învețe să purtăm greutatea dorului. Învățăm să trăim cu el, ne băgăm mâinile adânc în buzunare și mergem mai departe pe trotuar.
Până când? Până când distanța se predă și viața ne aduce înapoi în același spațiu, față în față cu omul drag. Nu ca să ștergem ce-a fost, ci ca să vorbim din nou, din priviri, acea limbă ciudată și secretă pe care doar două suflete o pot înțelege. Până când vine acea zi în care nu mai trebuie să ascunzi telefonul în buzunar și să fluieri a singurătate, pentru că celălalt e acolo, lângă tine pe trotuar, gata să prindă din zbor fiecare poveste mică pe care ai ținut-o blocată în piept. Până atunci, mergem înainte, ducând în tăcere tot ce avem mai frumos.