Mi se pare una dintre cele mai ciudate contradictii ale relatiilor dintre oameni, poti intalni persoane care sunt extrem de politicoase cu strainii, calme la serviciu, amabile cu vecinii si atente la imaginea pe care o lasa in public, dar care, atunci cand ajung acasa, se comporta de parca omul de langa ele ar fi singurul caruia nu-i datoreaza niciun fel de respect.
Cu un coleg isi aleg cuvintele. Cu un client isi pastreaza calmul. Cu un necunoscut isi cer scuze daca se lovesc de el pe strada. Dar cu partenerul, omul alaturi de care impart casa, mesele, grijile si viata de zi cu zi, isi permit sa vorbeasca urat, sa ridice tonul, sa ironizeze si sa-si verse toata frustrarea acumulata peste zi.
Si atunci apare o intrebare fireasca, cum se face ca un om poate sa-si controleze comportamentul in fata aproape oricui, dar nu si in fata persoanei care ar trebui sa conteze cel mai mult?
O explicatie este ca, in relatiile apropiate, unii oameni ajung sa confunde siguranta cu permisiunea. Stiu ca partenerul ii cunoaste, ca le suporta defectele, ca exista o istorie comuna si, poate, copii, o casa, ani petrecuti impreuna. Incep sa creada ca celalalt va ramane indiferent de felul in care este tratat.
Cu alte cuvinte, nu se mai tem ca vor pierde respectul acelei persoane, asa ca nu mai depun acelasi efort pentru a-l pastra.
Cu strainii sunt atenti pentru ca exista consecinte imediate. O impresie proasta le poate afecta imaginea, relatiile profesionale sau avantajele de care au nevoie. Acasa, in schimb, isi spun ca partenerul ar trebui sa-i inteleaga, sa le accepte starile si sa treaca peste iesirile lor. Iar daca acesta se supara, gasesc repede o explicatie: au avut o zi grea, sunt obositi, sunt stresati sau pur si simplu asa sunt ei.
Dar sa fim seriosi. O zi grea poate explica de ce esti iritat. Nu-ti da dreptul sa transformi omul de langa tine in sacul tau de box emotional.
Cu totii avem momente in care suntem obositi, nervosi sau coplesiti de probleme. Diferenta sta in ceea ce facem cu starile noastre. Unii spun ca au nevoie de putin timp sa se linisteasca. Altii isi descarca nervii pe cel mai apropiat om, apoi se asteapta ca acesta sa inteleaga, sa ierte si sa uite.
Si, de multe ori, tocmai apropierea face ca lucrurile sa continue. Partenerul ranit isi spune ca omul de langa el nu este intotdeauna asa. Isi aminteste de momentele frumoase, de inceputul relatiei, de gesturile tandre si de toate lucrurile bune pe care le-au construit impreuna. Incearca sa inteleaga, sa nu provoace, sa evite subiectele care ar putea declansa o noua cearta.
Fara sa-si dea seama, ajunge uneori sa-si organizeze propria viata in functie de dispozitia celuilalt. Invata sa recunoasca tonul vocii, expresia fetei sau felul in care se inchide o usa. Nu mai spune ce gandeste, nu mai cere ce are nevoie si nu mai reactioneaza firesc, pentru ca incearca permanent sa pastreze linistea.
Iar linistea aceea nu mai este pace. Este doar absenta temporara a conflictului.
Mai exista si o alta explicatie: unii oameni isi varsa frustrarile exact acolo unde simt ca nu trebuie sa se prefaca. In public isi controleaza reactiile pentru ca stiu ca sunt observati. Acasa, cand dispare publicul, dispare si efortul de a-si pastra imaginea.
Dar aici trebuie facuta o distinctie importanta. Faptul ca te simti suficient de in siguranta langa cineva pentru a-ti arata vulnerabilitatea nu inseamna acelasi lucru cu a te purta urat cu el. Poti sa fii trist, sa plangi, sa recunosti ca nu mai poti sau sa spui ca ai nevoie de ajutor fara sa-ti umilesti partenerul.
Vulnerabilitatea apropie oamenii. Lipsa de respect ii indeparteaza.
Uneori, comportamentul urat devine chiar un test al limitelor. Persoana care il manifesta observa cat poate sa spuna, cat poate sa faca si de cate ori poate sa repete acelasi lucru fara sa existe consecinte. Daca partenerul iarta mereu, iar dupa fiecare conflict lucrurile revin la normal fara nicio schimbare, se poate instala ideea ca totul este permis.
Asta nu inseamna ca omul ranit este vinovat pentru comportamentul celuilalt. Responsabilitatea pentru jigniri, intimidare sau umilire apartine celui care le produce. Dar inseamna ca, uneori, relatia nu se poate schimba pana cand persoana care suporta aceste lucruri nu mai accepta ca ele sa fie tratate drept ceva firesc.
Si mai este un lucru pe care nu ar trebui sa-l uitam: iubirea nu poate fi masurata doar prin felul in care cineva se poarta in zilele bune. Aproape oricine poate fi tandru cand este fericit, generos cand totul merge bine si atent cand nu exista niciun motiv de tensiune.
Caracterul unei relatii se vede si in momentele dificile. Cum vorbiti atunci cand sunteti suparati? Ce se intampla cand unul dintre voi greseste? Puteti sa nu fiti de acord fara sa va raniti intentionat? Exista scuze urmate de schimbari reale sau doar aceeasi cearta, aceleasi promisiuni si aceeasi dezamagire, reluate la nesfarsit?
Nu este nevoie ca o relatie sa fie perfecta. Este nevoie ca ambii oameni sa inteleaga ca apropierea nu le ofera dreptul de a se rani reciproc.
Pentru mine, unul dintre cele mai triste lucruri este sa vezi un om care isi pastreaza cele mai frumoase maniere pentru restul lumii, dar isi lasa partenerul sa primeasca tot ce este mai urat in el. Ca si cum respectul ar fi o politete rezervata celor din afara casei, iar omul care te iubeste ar trebui sa se multumeasca doar cu ceea ce ramane.
Dar partenerul nu este un public captiv. Nu este obligat sa suporte ceea ce altii nu ar accepta nici macar o singura data. Si nici nu ar trebui sa fie nevoie sa plece pentru ca cineva sa inteleaga ca merita sa fie tratat cu respect.
Poate ca adevarata masura a unui om nu este cat de frumos se poarta cu cei pe care vrea sa-i impresioneze, ci cat de mult respect pastreaza pentru omul despre care stie ca il iubeste.
Pentru ca nu este mare lucru sa fii politicos cu un strain pe care il vei uita in cinci minute. Adevarata dovada de caracter este sa nu-ti permiti sa distrugi, prin vorbe si comportament, linistea omului care iti este cel mai aproape.
Iar daca cineva isi poate controla nervii cu toata lumea, dar ii pierde mereu doar cu tine, merita sa te intrebi daca este cu adevarat incapabil sa se controleze sau daca, pur si simplu, s-a obisnuit sa creada ca tu vei suporta.
Un adevăr mare și profund ai expus aici!
Dar din punct de vedere personal, poate că gândirea mea este prea învechită pentru vremurile de astăzi, când libera exprimare se vrea într-un anumit fel. Eu cred că atunci când iubești, nu ai cum să umilești și să jignești. Acolo nu este iubire, ci dependență , o nevoie de a-l înjosi pe celălalt ca să obții tu consolare și să te simți cineva, un comportament de “drama queen” pe care îl vedem peste tot în social media.
Atunci când iubești cu adevărat, nu îl faci pe celălalt mai mic. Îi vrei binele, îl ajuți din suflet și pentru că ești acolo, fără să-i reproșezi vreodată sau să-i spui: “Păi știi cât am făcut eu pentru tine!”.
Iubirea adevărată este liniștită, caldă și pune umărul. Este exact ca în pasajul acela din Biblie care spune că iubirea iartă totul, crede totul, uită totul și înțelege totul. Ea te susține și îți oferă un refugiu.
Toți avem momente în care nu suntem bine, dar asta nu ne dă dreptul să ne revărsăm frustrările, să strigăm sau să jignim. Iubirea adevărată înseamnă să fim acel loc sigur unde celălalt își poate găsi pacea și alinarea atunci când lumea de afară devine prea grea.