Am observat ca, in mediul virtual, poti ajunge sa afli foarte multe despre un om fara sa-l fi intalnit vreodata. Incepi cu o conversatie banala si, fara sa-ti dai seama, ajungi sa vorbesti despre lucruri pe care poate nu le-ai spune atat de usor nici unor persoane pe care le cunosti de ani de zile.
Iti povesteste despre temerile lui, despre dezamagiri, despre relatiile care l-au schimbat, despre lucrurile pe care si le doreste si despre cele pe care le regreta. Uneori, ai impresia ca iti deschide o usa spre o parte din el pe care putini oameni au avut ocazia sa o vada.
Si este posibil ca apropierea aceea sa fie cat se poate de sincera. Nu cred ca sentimentele devin mai putin reale doar pentru ca doi oameni comunica printr-un ecran. Poti sa te bucuri de un mesaj, sa astepti o conversatie si sa simti ca cineva a aparut in viata ta exact intr-un moment in care aveai nevoie sa fii ascultat.
Dar cred ca exista o diferenta importanta intre a cunoaste povestea unui om si a cunoaste omul cu adevarat.
Prin mesaje, fiecare dintre noi isi alege cuvintele, isi stabileste ritmul si decide ce arata si ce pastreaza pentru sine. Avem timp sa ne gandim la raspunsuri, sa stergem o fraza, sa revenim asupra unei idei sau sa evitam un subiect care ne pune intr-o lumina mai putin favorabila.
Nu inseamna neaparat ca mintim. Uneori, pur si simplu, ne prezentam partea pe care suntem pregatiti sa o aratam.
Iar celalalt ajunge sa construiasca o imagine din toate aceste fragmente. Completeaza golurile cu propriile experiente, interpreteaza gesturile si incepe sa-si imagineze cum ar fi daca apropierea aceea ar exista si in viata de zi cu zi.
Aici cred ca apare capcana.
Poti sa stii ce muzica asculta cineva cand este trist, ce il face sa rada si ce il tine treaz noaptea, dar sa nu stii cum reactioneaza atunci cand lucrurile nu merg asa cum isi doreste. Poti sa-i cunosti toate povestile despre relatiile trecute, dar sa nu stii cum se comporta intr-o relatie. Poti sa vorbesti cu el ore intregi, dar sa nu stii daca va puteti intelege atunci cand sunteti obositi, stresati sau pur si simplu nu aveti chef de vorba.
Pentru ca oamenii nu sunt alcatuiti doar din ceea ce povestesc despre ei. Sunt si felul in care reactioneaza, lucrurile pe care le fac fara sa le anunte si comportamentele care apar atunci cand viata nu mai seamana cu o conversatie frumoasa.
O tacere impartita in aceeasi incapere poate spune uneori mai mult decat o mie de mesaje. La fel si o zi obisnuita, in care nu se intampla nimic spectaculos, dar trebuie sa va intelegeti, sa va faceti loc unul altuia si sa impartiti lucrurile marunte ale vietii.
Apropierea reala nu se construieste numai din confesiuni si conversatii profunde. Se construieste si din gesturi mici, din rabdare, din consecventa si din felul in care doi oameni se poarta unul cu celalalt atunci cand nu mai au nimic interesant de povestit.
Mai exista si riscul sa ne atasam nu doar de omul din spatele ecranului, ci si de felul in care ne face sa ne simtim. Poate ca ne asculta, ne acorda atentie, ne cauta dimineata si ne ureaza noapte buna. Poate ca, dupa mult timp, avem senzatia ca cineva ne intelege.
Si toate acestea pot conta enorm.
Dar uneori, fara sa ne dam seama, ajungem sa confundam atentia cu compatibilitatea si intensitatea conversatiilor cu posibilitatea unei relatii. Ne indragostim de ceea ce traim in acele mesaje si presupunem ca aceeasi apropiere va exista automat si in realitate.
Nu intotdeauna se intampla asa.
Asta nu inseamna ca trebuie sa privim cu suspiciune orice persoana pe care o cunoastem online. Nici ca o relatie virtuala este doar o iluzie. Unele dintre cele mai frumoase relatii pot incepe exact asa. Important este sa existe, la momentul potrivit, dorinta de a descoperi daca apropierea construita prin cuvinte se potriveste si cu viata reala.
Cred ca merita sa ne bucuram de conexiunile pe care le construim, fara sa ne grabim sa le transformam in povesti perfecte. Sa lasam timpul sa ne arate cine este celalalt, nu doar sa ne bazam pe ceea ce ne povesteste. Sa observam daca vorbele sunt sustinute de fapte si daca interesul ramane prezent si atunci cand relatia cere mai mult decat cateva ore petrecute in fata unui ecran.
Pana la urma, nu trebuie sa minimalizam ceea ce simtim doar pentru ca totul a inceput online. Dar nici nu trebuie sa presupunem ca am cunoscut un om in intregime doar pentru ca ne-a impartasit cele mai intime ganduri.
Poti ajunge foarte aproape de sufletul unui om prin cuvinte, dar abia timpul petrecut impreuna iti arata cum este sa-i ai cu adevarat loc in viata.
Iar uneori, cea mai frumoasa continuare a unei conversatii este momentul in care doi oameni isi dau ocazia sa se cunoasca si dincolo de ecran.
Personal, cred că ecranul nu ne ascunde. El ne eliberează. În online, când alegi să fii sincer, ești liber să fii tu în totalitate: cu zilele bune, cu momentele în care ești supărat, copilăros sau vulnerabil. Poți învăța să simți omul de dincolo de ecran, să-i citești oboseala printre rânduri sau să-i ghicești zâmbetul.
Ai dreptate când spui că nu ne expunem mereu tot trecutul, dar asta nu înseamnă neapărat că ne cosmetizăm imaginea. Atunci când ești împăcat cu tine, cu greșelile și dezamăgirile prin care ai trecut, pur și simplu nu mai simți nevoia să le aduci în prezent. Nu le ascunzi din falsitate, și pentru că sunt capitole închise.
Relațiile care încep astfel au, într-addăr, momentele lor grele, mai ales în zilele lungi când tot ce îți dorești este o îmbrățișare simplă sau un umăr pe care să-ți așezi oboseala. Însă tocmai această distanță poate deveni, în timp, o altfel de apropiere, una profundă, de suflet. Cred cu blândețe că, atunci când doi oameni sunt cu adevărat sinceri, viața găsește o cale să îi aducă față în față, iar lucrurile se așează natural, exact atunci când trebuie.