Nu aveam nimic, dar aveam totul pentru ca inventam totul. O roata veche de bicicleta si un bat deveneau cea mai rapida masina de curse. O minge de fotbal “de 3 lei” peticita de zece ori era singurul motiv pentru care douazeci de copii stateau in praf pana la zece seara.
Ne jucam “Areti si porumbei”, “Castelul”, “Tara, tara vrem ostasi”… desenand cu batul in tarana X si 0 si ne certam de la niste linii strambe de parca se decidea soarta lumii. Nu aveam nevoie de ecrane, aveam nevoie doar de o gasca si de faptul ca “paza” bunicii era ocupata cu pusul la fiert al mancarii pentru porci.
E fascinant cum reuseam sa transformam orice obiect abandonat intr-o aventura. Un cauciuc vechi era o nava spatiala, si o scandura sprijinita de un gard era rampa de lansare pentru tot felul de idei care azi ar parea periculoase. Nu aveam manuale de utilizare, si o imaginatie care nu obosea niciodata. Genunchii juliti erau medaliile noastre de onoare, dovada ca am fost acolo, in mijlocul actiunii.
Fericirea noastra nu venea din magazin, si din libertatea de a sta pe afara pana cand se auzea strigatul de la poarta care ne anunta ca s-a terminat ziua. Nu trebuia sa postam nicaieri ca ne simtim bine. Pur si simplu eram acolo, murdari de pamant si transpirati, savurand victoria unei mize care azi pare ridicola.
In realitate, am invatat sa construim lumi din resturi si sa gasim prietenie in cele mai banale momente. Poate ca ne lipseau multe obiecte, dar nu ne lipsea niciodata motivul sa mai ramanem “inca cinci minute” in fata blocului sau pe ulita. Era o viata simpla, unde singura baterie care se descarca era propria noastra energie, pe la sfarsitul zilei.