În anii ’80, când eram copil, nimeni nu venea la masă pentru “gustare”. Gustarea era ce găseai prin curte sau prin grădină. Mâncam corcodușe verzi cu sare până ni se sterpezeau dinții, sau furam câte o roșie caldă de prin grădinile CAP-ului oltenesc, direct de pe vrej, pe care o ștergeam de tricou și o mâncam ca pe un măr.
Nu existau etichete cu “bio”, exista doar pământul pe care îl spălai (sau nu) la cișmeaua din curte. Deliciul suprem era felia de pâine cu untură, sau și mai bine, aia înmuiată în apă și dată prin zahăr. O mâncam în fugă, pe uliță, pentru că dacă intrai în casă să mănânci, existau șanse mari să te pună bunicul la treabă și nu mai pupai joaca până la apus.
E fascinant cum atunci nu ne temeam de bacterii, și de gura bunicilor dacă ne prindeau prin straturile de ceapă. Mâncam dude negre până ne făceam gura mov și mâinile arătau de parcă am fi participat la un război al fructelor. Nimic nu era ambalat, nimic nu era calculat în calorii, și totul avea gustul ăla intens de libertate și praf de vară.
Pâinea aia cu zahăr era prăjitura noastră de lux, mâncată cu degetele lipicioase, în timp ce alergam după o minge deșumflată. Nu aveam nevoie de vitamine din farmacie, pentru că le luam direct din livadă, de multe ori înainte să fie coapte de-a binelea. Era o vreme când stomacul nostru era făcut din oțel și singura grijă era să nu ne prindă ploaia departe de poartă.
În realitate, am crescut cu gustul pământului și al soarelui, fără să știm că trăiam cea mai sănătoasă perioadă din viața noastră. Nu aveam multe, dar grădina aia era cel mai mare supermarket pe care l-am cunoscut vreodată. Și partea cea mai bună e că nu trebuia să stăm la coadă, trebuia doar să fim suficient de rapizi încât să nu ne vadă nimeni când săream gardul.