Se poarta din nou discursul despre cum nu avem nevoie de nimeni si cum ne putem descurca singuri, inchisi intre niste granite sfinte. E o forma de autism politic care ignora faptul ca, in anii 80, marea mandrie nationala era sa faci rost de un pachet de cafea straina sau de o pereche de blugi care nu se rupeau la prima spalare. Atunci, strainatatea nu era un inamic ideologic, si o sursa de miracole: un sapun care chiar mirosea a flori, o ciocolata care nu avea gust de rumegus sau o caseta audio care nu se bloca in magnetofon.
Suveranismul dus la extrem nu ne-a facut niciodata puternici, si ne-a transformat intr-o insula de mizerie unde singura industrie care duduia era cea a propagandei. E usor sa glorifici autarhia de la adapostul unui smartphone produs prin alte parti, in timp ce porti haine facute cine stie unde si mananci fructe aduse de la mii de kilometri. Ne place ideea de granarul continentului pana cand realizam ca agricultura moderna nu se mai face cu sapa si descantece, si cu tehnologie pe care am refuzat sa o intelegem, fiind prea ocupati sa ne pazim puritatea.
Sa vrei sa te rupi de lume in 2026 e ca si cum ai incerca sa navighezi cu o pluta intr-o era a navelor spatiale, doar pentru ca bunicul era mandru de lemnul lui de brad. Este o aroganta periculoasa sa crezi ca poti supravietui singur intr-o retea globala, cand singura ta resursa inepuizabila este nostalgia dupa o epoca in care independenta insemna, de fapt, dreptul de a sta la coada in liniste. Ne hranim cu iluzia ca suntem o cetate asediata, cand, de fapt, suntem doar un muzeu in aer liber care isi incuie usile pe dinauntru si se mira ca vizitatorii au plecat de mult spre destinatii mai primitoare.
Leave a Reply