Dacă intri pe rețelele profesionale, ai senzația că toți colegii tăi de breaslă trăiesc într-o stare de extaz continuu. Fiecare task e o “provocare minunată”, fiecare eșec e o “lecție prețioasă”. Nimeni nu mai are curajul să spună: “Azi mi-a fost silă să mă ridic din pat și am muncit doar pentru că am rate”.
Am creat o lume în care normalitatea a devenit tabu. Trebuie să fim mereu inspirați, să facem networking și să postăm citate care să ne facă să părem mai deștepți decât suntem în realitate. E un efort epuizant de a întreține o hologramă a succesului, în timp ce în spatele ecranului suntem aceiași oameni obosiți, care așteaptă cu nerăbdare weekendul.
Voi cât de mult timp pierdeți lustruindu-vă imaginea profesională în loc să faceți ceva care chiar vă place? Merită efortul să fii un “brand personal” sau e mai bine să rămâi un om cu defecte și cafeaua amară? E fascinant cum am ajuns să ne vindem până și pauzele, transformându-le în momente de “reflecție strategică”, doar ca să nu părem, Doamne ferește, ineficienți.
Leave a Reply