Aud tot mai des că înainte de ’89 oamenii erau mai buni, mai calzi și mai săritori. Realitatea e că eram “buni” pentru că împărtășeam aceeași mizerie și aceeași frică. Bunătatea aia era, de cele mai multe ori, o metodă de troc, o monedă de schimb într-o economie a disperării: eu îți dădeam niște ouă de la țară, tu îmi dădeai o piesă de schimb pentru Dacie sau o programare la un doctor bun.
Nu era solidaritate pură, ci o rețea de supraviețuire într-un sistem care ne voia pe toți egali în sărăcie și tăcere. Ne vizitam des pentru că nu aveam televiziune, nu pentru că ne iubeam mai mult; stăteam la povești în bucătării mici pentru că era singurul loc unde pereții păreau să aibă urechi mai puțin fine. Când aud pe cineva lăudând astăzi “valorile morale” ale Epocii de Aur, îmi vine să-l întreb câte “atenții” a strecurat prin buzunare ca să obțină un drept care astăzi i se pare banal, de la un pașaport până la un pachet de cafea adevărată.
Ne amăgim că eram mai umani, când, de fapt, eram doar mai dependenți unii de alții pentru a umple frigiderul sau pentru a obține o butelie. Era o generozitate de conjunctură, născută din lipsă, care s-a evaporat imediat ce rafturile s-au umplut și am putut, în sfârșit, să ne permitem luxul de a ne ignora vecinii.
Ce le spuneți nostalgicilor care au uitat cum e să te uiți peste umăr înainte să spui o glumă politică? Sau celor care confundă liniștea mormântală de pe străzi cu siguranța publică? Poate că n-am devenit mai răi după Revoluție; poate doar am încetat să mai avem nevoie unii de alții ca să nu murim de foame, iar asta ne-a scos la iveală adevărata față, cea pe care penuria o ținea ascunsă sub masca “ajutorului reciproc”.
Leave a Reply