Ii stii cu siguranta pe aceia care lasa impresia ca poarta pe umerii lor obositi intreaga economie a imperiului. Daca incerci sa ii chemi la un dialog firesc, primesti pe data acel raspuns mecanic si distant “Sunt in mare sfat, revin”. Iar daca, printr-o minune, reusesti sa te asezi cu ei la aceeasi masa, oglinda lor miscatoare bazaie din zece in zece secunde, spargand orice farama de liniste. Isi dau aere de oameni ultra-importanti, sfetnici de taina ai coroanei; se incrunta apasat la ecranul de sticla si folosesc cuvinte imprumutate din graiul strainilor, doar pentru ca totul sa sune mai greu, mai solemn si mai birocratic. Este de-a dreptul impresionant cata seriozitate pot mima pentru niste sarcini complet banale.
Partea cu adevarat ridicola este ca, daca indraznesti sa arunci o privire furisa spre ecranul lor, “marele sfat” nu este decat o adunare de bufoni unde se trimit ilustrate cu pisici ori se cearta infierbintati pe ce bucate sa comande la pranz. Toata aceasta agitatie sterpa nu este decat un paravan ieftin ca sa para ocupati, pentru ca in mintea lor ingusta, daca nu esti stors de forte si la un pas de apoplexie, inseamna ca nu existi. Se pare ca sedintele importante de astazi necesita neaparat fise cu emoticoane si organizarea stricta a meniului de pranz.
Este modul lor ridicol de a-si masca propria inutilitate, prefacandu-se ca salveaza lumea de la prapad, cand ei, in realitate, abia reusesc sa trimita o replica anemica la un ravas primit acum trei zile. Nu mai gasesti in ei nicio picatura de substanta, si o vanitate crasa, o fuga disperata de propria insignifianta, ascunsa sub zgomotul unor alerte care nu salveaza pe nimeni.
Leave a Reply