Iesi la o intalnire, totul merge aparent ok. Vorbiti, radeti la aceleasi chestii, pare ca exista o chimie faina si te intorci acasa cu o stare buna. Ne place la nebunie sa ne construim iluzii mari dupa doar doua ore petrecute la o terasa.
Ii dai un mesaj mai tarziu, ceva simplu, gen “A fost misto date-ul”, iar dupa aia incepe calvarul. Trec doua ore, trec patru, se face miezul noptii si ecranul ramane stins. Sau primesti un raspuns sec, de genul “Daaa, super!”, iar dupa aia vezi cum distantele dintre mesaje cresc de la cateva minute la cateva zile. Si fix din momentul ala incepi sa-ti faci filme in cap.
Pentru ca e greu sa accepti ca pur si simplu omul ala n-are chef de tine, incepi sa-i cauti scuze. Iti inventezi tot felul de variante doar ca sa nu vezi realitatea. Vezi ca e online pe WhatsApp, dar nu-ti deschide chatul. Iti zici ca sigur vorbeste ceva urgent cu mama-sa ori cu vreun coleg de la munca. Se face ora doua noaptea si tot nu ti-a raspuns, dar te amagesti ca a adormit cu telefonul in mana si-ti scrie dimineata, la cafea.
A doua zi dimineata, nimic. Te trezesti, te uiti direct pe telefon si vezi doar notificari de la aplicatii si stiri. In loc sa-ti vezi de zi, incepe munca de detectiv. Intri pe Instagram sa vezi daca a pus vreun story. Cand vezi ca a postat o poza cu o cafea sau cu un caine acum zece minute, te loveste direct in stomac. Adica are timp sa puna story-uri, sa dea like-uri pe net, dar n-are trei secunde sa-ti scrie un “Auzim mai tarziu”. Lasi telefonul pe masa si simti o frustrare proasta cum iti urca in gât.
Apoi incepi sa intorci pe toate partile ultimul mesaj. Citesti conversatia de zece ori, analizand fiecare cuvant si fiecare emoticon. Te intrebi daca ai fost prea direct, daca ai bagat vreun banc prost ori daca nu cumva trebuia sa astepti sa-ti scrie prima data. Pierzi o gramada de timp si energie pe un raspuns pe care il stii deja de la inceput, dar pe care refuzi sa-l recunosti.
Trecerea asta pe linie moarta sau raspunsul dat la trei zile nu e nicio enigma. E cel mai clar refuz posibil. Omul n-a fost rapit si nici nu i-a picat telefonul in WC. In ziua de azi toti stam cu telefoanele lipite de mana de dimineata pana seara. Daca cineva chiar vrea sa vorbeasca cu tine, gaseste zece secunde sa-ti scrie un mesaj, fie si doar cand sta la un semafor sau cand astepta sa se faca cafeaua.
Asta e faza. Refuzam sa intelegem un “nu” daca nu ni se spune direct in fata, pe sleau. Mai bine ne mintim singuri cu scenarii de film decat sa acceptam ca pentru omul ala am fost doar o varianta de o seara si atat.
Nu-i chiar alb și nici chiar negru…
Eu am notificările tuturor app oprite. E o autodisciplină de care mă țin cu dinții.
Dacă am ceva important de făcut încerc să mă detașez de Internet ca să fiu maxim implicată, fără distrageri, ăsta-i stilul, încerc, adică mă țin tare! Ca mine mai există oameni care pur și simplu refuză sclavia digitală!
Să întoarcem, însă, moneda: partea cu agonia întârzierii…hm, e o ARTĂ, fină! Și un filtru natural, îi elimini din ecuație pe cei care au nevoie de validarea aia instantanee și nu au răbdare și faci loc celor care înțeleg că viața se întâmplă și dincolo de ecran. Ecrane. Nu cred ca e fair să testezi răbdarea cuiva dar, culmea, pun pariu ca exact în momentul ăsta se întâmplă multora.
E cumva paradoxal (iubesc cuvântul ăsta, îi fac loc mereu 🤭): chiar și atunci când nu o faci cu rea-voință sau ca să „testezi” pe cineva, tot se transformă într-un filtru impecabil.
Numai zic, de unde să știu eu?😎😇