Daca pe 1 iunie scapam de dictari si de teoreme, pretul platit era scump. Trebuia sa devenim, brusc, exponate de muzeu ale fericirii.
Sarbatoarea incepea cu teroarea ciorapilor trei sferturi si a pantofilor de lac. Pentru un baiat, nimic nu era mai umilitor decat sa fie obligat sa poarte acei ciorapi albi, lungi pana sub genunchi, care tindeau sa cada la fiecare zece pasi. Intreaga dimineata devenea o lupta absurda cu gravitatia si cu elasticul slabit, in timp ce incercai sa tii randul si sa nu superi tovarasa invatatoare.
Momentul culminant al intrunirii de pe stadion era coregrafia grandioasa. Sute de copii trebuiau sa formeze din corpuri cuvantul PACE sau, in cazurile mai nefericite, initialele conducatorilor. Haosul era garantat. Era suficient ca un singur pionier de la litera P sa fie furat de peisaj sau sa isi caute parintii in tribuna pentru ca intregul mesaj politic sa se transforme intr-un cuvant indescifrabil. Tovarasii de la tribuna oficiala priveau incruntati prin binocluri, iar instructorii de pionieri transpirau instantaneu de panica.
Dupa ce scapam de pe stadion, incepea adevarata aventura in parcul orasului. Aici, atractia suprema nu erau leaganele ruginite, ci tirul cu pusti cu aer comprimat. Toti baietii visau sa castige un pestisor de sticla colorata sau o moneda de plastic. Te asezai la coada, plateai cativa bani si primeai o pusca grea, cu teava stramba, care tragea mereu spre stanga. Rateul era aproape garantat, dar mandria de a tine arma in mana stergea orice deceptie.
Un alt punct de atractie haios era concursul de alergat in saci. Organizatorii gaseau niste saci mari din panza de iuta, care miroseau a cartofi si a mucegai, in care trebuia sa te introduci pana la brau. La semnalul dat de un fluier comunist, zeci de copii incepeau sa topaie grotesc. Textura aspra a sacului zgaria genunchii si lasa urme rosii pe picioare, dar dorinta de a castiga o punga de pufuleti cu surprize invingea orice durere. Majoritatea se impiedicau dupa primii trei metri si se rostogoleau unii peste altii intr-o gramada vesela de cravate rosii si sepci de pionier.
Inghetata la vafa, cumparata dupa o ora de asteptare, venea cu o tehnica speciala de consum. Se topia atat de repede sub soarele de iunie incat devenea o cursa contra cronometru. Daca nu erai rapid, lichidul dulce se scurgea pe antebrat si lipea maneca camasii albe de pionier. La finalul zilei, toti copiii aratau la fel, murdari de ciocolata pe la gura, cu pantofii de lac plini de praf si cu ciorapii albi deveniti cenusii.
Povestea ta e absolut fabuloasă, am citit-o cu sufletul la gură! Totuși, citindu-te, mi-am dat seama ce prăpastie uriașă era între 1 Iunie de la oraș și cel de la țară. Eu am crescut la comună, iar decorul de muzeu al fericirii de care scrii tu… la noi pur și simplu nu exista.În loc de coregrafii grandioase cu cuvântul PACE pe stadioane, pe noi ne scoteau la demonstrații de… “Sanitari Pricepuți”! Da, ai auzit bine. De Ziua Copilului, în loc să alergăm în saci sau să tragem cu pușca, noi trebuia să demonstrăm în fața comisiei cum se pune corect un garou sau cum se pansează un genunchi. Asta era distracția noastră oficială: o simulare în toată regula, unde responsabilitatea de a nu greși fasa era uriașă. Totul trebuia să fie impecabil, după săptămâni de repetiții și poezii kilometrice recitate sub soarele arzător.Norocul nostru a fost acel renumit linghișpir care venea o singură dată pe an în comună. După tot zbuciumul cu sanitarii și cearta de acasă cu mama (care mă voia o păpușă perfectă), primăria ne dădea o înghețată gratis și câteva ture în lanțurile alea ruginite. Când pornea magazia aia și mă desprindeam de la pământ, aveam impresia pură că zbor. Uitam de feșe, de dictare, de cravată și de tot comunismul. Ne terminam ziua epuizați, alergând și jucându-ne în curtea școlii, fericiți pur și simplu că am scăpat. O copilărie aspră, dar cu un zbor pe care nu-l voi uita niciodată!