Astazi este 1 iunie. Pentru cei care au prins copilaria inainte de 1989, ziua aceasta nu insemna doar baloane si vata pe bat, insemna o mobillizare generala in haine de sarbatoare.
Pregatirile incepeau cu saptamani inainte. Toata scoala intra in febra repetitiilor pentru spectacolele omagiale. Trebuia sa invatam poezii lungi despre viitorul luminos si sa repetam miscari sincronizate pe stadion. Daca aveai ghinionul sa fii ales in detasamentul de pionieri care recita, exersai pana cand intonatia devenea perfect robotizata.
In ziua de 1 iunie, trezirea se dadea devreme. Uniforma de pionier trebuia sa fie impecabila. Camasa alba, apretata de iti taia gatul, fusta sau pantalonii la dunga si cravata rosie stransa perfect cu inelul de plastic. Trecerea de la statutul de soim al patriei la cel de pionier era oricum un mare eveniment, iar de Ziua Copilului toata lumea trebuia sa arate ca desprinsa din revistele de propaganda.
Dupa defilarea oficiala si discursurile lungi unde trebuia sa stam drepti sub soare, venea si partea pe care o asteptam toti. Distractia din parcuri.
Parcurile se umpleau de copii si parinti. Statul organiza concursuri de desene pe asfalt. Primeai o bucata de creta colorata si desenai pe trotuar porumbei ai pacii sau blocuri noi. Cei mai talentati primeau diplome si eventual cate o carte.
Totusi, atractia principala ramanea mancarea si micile rasfatari care in restul anului erau rare. Cozile la inghetata la vafa si polare erau uriase. Gustul acelei inghetate ramane deuitat, probabil si pentru ca o prindeam greu. Se vindeau pufuleti, suc la dozator si hidromel. Daca aveai noroc, parintii iti cumparau si o jucarie simpla din plastic, facuta la vreo fabrica locala, care se strica pana a doua zi.
Televizorul, care de obicei avea program doar doua ore pe seara, difuza cateva desene animate in plus si filme pentru copii. Ne strangeam toti in fata ecranelor alb negru sa vedem cele cateva minute de animatie straina, daca aveam noroc sa nu fie cenzurata.
Seara se termina cu picioarele obosite si cravata rosie sifonata. Era o zi plina de contraste, o combinatie stranie intre propaganda stricta si bucuria sincera a unor copii care stiau sa se distreze cu foarte putin.
Mi-ai atins o coardă foarte sensibilă. Citindu-te, am simțit instantaneu cum mă strânge din nou cravata roșie la gât. Textul tău m-a întors în timp, dar dintr-o perspectivă diferită: eu am fost copilul acela “cu responsabilitate”. Să fii șefă de grupă, de detașament sau de unitate era… nici nu știu cum să mă exprim, un amestec copleșitor! Pe de o parte, trebuia să fii modelul absolut, perfecțiunea întruchipată, ceea ce devenea o povară uriașă pentru niște umeri de copil.Dar, în același timp, aveam și mândria de a purta acel șnur care arăta că ești comandant. Mândria de a fi acolo în față, sentimentul că reprezentai ceva important și că purtai o mare responsabilitate.Și ai perfectă dreptate: tocmai pentru că acel “chin” oficial și acea presiune erau atât de mari, bucuria de după devenea pur și simplu fenomenală! Nimic nu se compara cu sandvișurile savurate în clasă imediat după serbare. Iar înghețata aceea Polar, hidromelul … Doamne, erau adevărate minuni pe care nu le primeam aproape niciodată în restul anului! Aveau gustul pur al libertății noastre de câteva ore.Îți mulțumesc pentru această doză de nostalgie caldă. Ne-ai amintit tuturor că, dincolo de propaganda vremii, am fost o generație puternică, capabilă de mari responsabilități, dar care a știut să transforme puținul în momente de neuitat.