Apar acele momente in care ecranul telefonului se aprinde si vezi o invitatie de la prieteni: “Iesim diseara la o bere? Ne strangem toti”. In vremurile bune, ai fi acceptat pe loc, dar in zilele astea de seceta sociala, mesajul ala ti se pare o adevarata amenintare la adresa linistii tale. Incepi sa inventezi scuze monumentale: ca ai de terminat un proiect, ca ai o treaba administrativa urgenta sau ca te simti putin racit, desi adevaratul tau singur plan este sa stai pe canapea si sa privesti tavanul. Analizezi textul primit cu o usoara panica, de parca ai fost chemat la o interogare, si incepi sa construiesti o argumentatie solida, plina de detalii credibile, doar pentru a justifica de ce vrei sa ramai in aceeasi camera in care ai stat toata ziua.
Presiunea de a fi prezent si de a raspunde asteptarilor grupului devine o povara greu de dus in astfel de momente. Iti imaginezi efortul de a te imbraca cu haine de iesit, drumul prin aglomeratie si, mai ales, consumul de energie necesar pentru a intretine o conversatie timp de trei ore, iar toate acestea te fac sa apreciezi si mai mult confortul propriei locuinte.
Este o placere aproape fizica in momentul in care trimiti textul de refuz si vezi ca ceilalti au acceptat scuza. Te simti salvat. Ramai in carapacea ta, in haine lejere, bucurandu-te de faptul ca nu trebuie sa iti pui nicio masca, sa zambesti la glumele nimanui sau sa mai asculti problemele nimanui. Acea secunda in care primesti raspunsul de intelegere de la grup este echivalentul unei eliberari conditionate; brusc, seara iti apartine in totalitate si nu mai ai nicio obligatie fata de exterior. Iti poti lasa telefonul pe o masa, poti ignora restul notificarilor si te poti scufunda intr-o liniste pe care nicio iesire in oras nu o poate egala.
Am transformat izolarea intr-un lux personal. Intr-o realitate in care suntem mereu conectati, accesibili si obligati sa avem o parere despre orice, decizia de a disparea de pe radar devine cea mai eficienta forma de terapie gratuita.
Oare de ce ne simtim uneori atat de bine cand suntem complet ignorati de lume si cand realizam ca pamantul continua sa se invarta perfect si fara aportul nostru social? Este o usurare fantastica sa intelegi ca nu esti atat de indispensabil pe cat iti cere ego-ul sa crezi, si ca grupul poate functiona excelent si fara prezenta ta la masa. Aceasta constatare nu aduce tristete, si ofera o libertate deplina, confirmandu-ti ca ai dreptul din cand in cand sa fii doar un simplu punct anonim pe harta, ascuns sub o patura, in timp ce viata altora continua sa se desfasoare zgomotos undeva in fundal.
Ca femeie care a bifat ani de zile fiecare ieșire și întâlnire din oraș, textul tău mă lovește direct în plex. Anul ăsta am decis să mă retrag pentru că m-am epuizat. Nu mai pot și nu mai vreau să mă prefac. M-am săturat până peste cap de spectacolul social: ba oameni care se laudă exagerat (fără să-i invidiez, dar e obositor), ba drame nesfârșite despre cât de greu e la job, în relație sau oriunde altundeva. Toată lumea se plânge sau se umflă în pene. Am ales în schimb luxul suprem: liniștea mea, o carte bună, un film și un pahar de vin, în pijamale, la mine acasă. E perfect. Ai descris impecabil salvarea mea din rețeaua asta de oboseală colectivă.